Câteva gânduri propuse de profesorul dr. Ciprian Ghișa la evenimentul „Școala Ardeleană - Memorie și educație” organizat de Departamentul pentru Cultură din cadrul Episcopiei Greco-Catolice de Maramureș, în data de 11 octombrie 2018, Ziua Școlii Ardelene, la Biblioteca Județeană Petre Dulfu din Baia Mare.

Şcoala Ardeleană: semnificaţia unui brand cultural românesc

Ce înseamnă Şcoala Ardeleană? Să spunem pentru început că în epoca lui Samuil Micu şi a contemporanilor săi acest concept nu exista. Asemenea altora, „Imperiul Bizantin” spre exemplu, expresia a fost concepută ulterior de istorici pentru a desemna un fenomen care este cultural, politic şi naţional deopotrivă, caracterizând universul românesc transilvănean din a doua jumătate a secolului XVIII şi din primele decenii ale secolului XIX, din perioada de exprimare a iluminismului şi de apariţie a zorilor romantismului. Pornind de la această observaţie, se ridică o serie de întrebări: ce se ascunde în spatele acestui construct cultural?; ce domenii de activitate şi ce personalităţi îl definesc?; în ce măsură este el definitoriu pentru evoluţia istorică a românilor?
În mentalul colectiv românesc, Şcoala Ardeleană este reprezentată prin celebra triadă formată din Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior. Ei sunt Corifeii, titanii, uriaşii pe umerii cărora s-au urcat generaţiile viitoare de intelectuali români pentru a vedea mai departe, pentru a-şi dezvolta orizonturile, pentru a lupta în continuare pentru ridicarea acestui neam. Este imaginea promovată decenii la rând în manualele de istorie sau de limbă română.
Cei trei sunt alăturaţi în mod aproape firesc, formând o unitate, la care s-a adăugat doar persoana lui Ioan Budai Deleanu, apropiat lor, dar totuşi poziţionat oarecum în afara cercului restrâns al acestor personalităţi de prim rang. Desigur că această imagine are la bază câteva argumente foarte serioase: au studiat în aceleaşi centre, la Blaj, la Viena sau Roma; au fost rezultatele aceluiaşi program cultural, cel conceput de Inochentie Micu Klein, vlădica român care a întrezărit necesitatea formării unei elite intelectuale ca premisă necesară şi obligatorie pentru succesul activităţii de ridicare culturală şi naţională a acestui popor; au lucrat în unele cazuri la proiecte comune – aşa cum îi vedem pe Micu şi Şincai semnând împreună lucrarea Elementa lingua daco-romanae sive valachicae sau elaborând extraordinarul proiect al Catehismului cel Mare ce va cunoaşte apoi alte șapte ediţii, rămânând în uzul parohiilor până după jumătatea secolului XIX; au locuit şi lucrat în acelaşi mediu, cel puţin pentru o perioadă, fiind activi pe scena mică a Blajului, din jurul pieţei mărginite de catedrala aceluiaşi Inochentie şi de clădirile celebrelor şcoli deschise de Petru Pavel Aron în 1754.
Se cunoaşte mai puţin faptul că aceşti mari oameni de cultură au colaborat destul de puţin, că nu au avut relaţii personale prea bune, că nu au urmărit să construiască o şcoală şi că nu au format ei înşişi ucenici. Ceea ce au reuşit însă a fost să influenţeze prin exemplul lor intelectualitatea română a vremii atâta cât era şi au devenit un catalizator pentru toate iniţiativele ulterioare. Nu au fost străini de aproape nici un domeniu: au scris teologie, istorie, literatură, filosofie; s-au implicat în mişcarea naţională convinşi de faptul că este de datoria lor să trezească un popor adormit şi să-l ajute să depăşească decalaje culturale şi politice adâncite de-a lungul secolelor faţă de celelalte naţiuni ale ţării. Au acţionat însă din direcţii diferite, şi de la un moment dat, din zone diferite.
Totul a pornit aşadar din micul târg al Blajului, însă acest elan deosebit s-a extins treptat şi spre celelalte centre româneşti, iar în această mişcare s-au regăsit Oradea, Sibiul sau Buda, iar alături de cei patru vom găsi şi alte nume: Ignatie Darabant, Vasilie Aaron, Ţichindeal, Vasile Popp, Ioan Bob, Ioan Piuariu Molnar şi alţii, clerici şi laici deopotrivă, greco-catolici, dar şi ortodocşi. Cu alte cuvinte, o mică lume românească, intelectuală, ardeleană, care începe să conştientizeze datoria pe care o are faţă de naţiunea din care face parte. Au fost oameni care au simţit în mod dureros situaţia grea în care se afla poporul român şi care au făcut eforturi majore şi s-au expus la riscuri considerabile pentru a lupta pentru idealurile formulate cu câteva decenii înainte de Inochentie Micu.
Aşadar, putem vorbi de o Şcoala Ardeleană? Da, însă doar în măsura în care înţelegem prin aceasta formula generalizatoare care să cuprindă întreaga mişcare culturală românească, lupta pentru limba română, pentru susţinerea drepturilor naţionale, pentru crezul Supplex-ului. Ea are ca punct de plecare viziunea lui Inochentie, are drept centru de iradiere Blajul şi are ca imbold imaginea unui Samuil Micu, eroul care a scris mii de pagini la lumina lumânării, în camerele friguroase ale mănăstirii, neînţeles uneori de proprii contemporani. Ei au fost modelele lui Bărnuţiu, Cipariu sau Bariţ, iar în operele acestora trebuie întrezărită mai întâi „Cartea de rogaciuni” a lui Micu din 1779, prima încercare de folosire a alfabetului latin într-o tipăritură ieşită din marea tipografie a Blajului.

Prof. dr. Ciprian Ghișa