Pentru a recompune un istoric al şcolilor confesionale din eparhia de Maramureș, trebuie să se ţină cont şi de faptul că la constituirea acesteia prin Bulla papală Sollemni Conventione din 5 iunie 1930 cele 239 de parohii proveneau din mai multe dieceze. Exista un total de 201 parohii româneşti şi 38 parohii rutene. Totuşi un început al idei de şcoală trebuie căutat în cadrul întrunirii de la Derşida din anul 1790 în cadrul căreia reprezentanţii clerului român au redactat un memoriu către împăratul Leopold II al Austriei pentru înfiinţarea unei episcopii la Baia Mare, pentru românii uniţi din comitatele Maramureş, Satu Mare, Solnoc, Crasna şi Districtul Chioarului.

În regiunea Sătmarului după 1730 au fost înfiinţate o serie de şcoli, iar potrivit conscripţiei şcolare din 1770 pe lângă catehism, copiii învăţau sub îndrumarea diecilor să citească şi să scrie. Remarcăm faptul că o serie de români greco-catolici de pe teritoriul actualei Eparhii de Maramureş au reuşit să urmeze cursuri în şcolile şi gimnaziile catolice şi protestante din Transilvania după 1700. Aceştia, împreună cu primii bursieri români pe lângă universităţile pontificale din Roma ori Viena vor contribui la formarea primilor dascăli.

Numărul şcolilor a fost fluctuant din secolul XVIII şi până în 1948 şi a ţinut cont întotdeauna de situaţia materială a localităţilor ce aveau asemenea şcoli, de determinarea şi implicarea clerului şi a credincioşilor, de legile statului. În 1872 au loc la Blaj o serie de tratative între reprezentanţii Bisericii Unite şi primul ministru Lonyai prin care reprezentanţii clerului cer autonomie faţă de stat, susţinere a şcolilor sărace, precum şi înfiinţarea unor gimnazii, şcoli reale, agricole şi comerciale cu predare în limba română. Aceste şcoli au format elita intelectuală a actualei eparhii maramureşene, elită ce se va remarca în câteva momente cheie ale istoriei locale şi naţionale, cum ar fi Memorandumul şi făurirea României Mari. Nivelul pregătirii elevilor era dat de pregătirea dascălilor şi de depăşirea unor bariere de mentalitate cu privire la felul în care satul românesc începea să perceapă şcoala şi rolul acesteia. Între obiectivele şcolilor confesionale era şi acela al emancipării românilor prin cultură. În cadrul acestor şcoli erau formaţi tineri români indiferent de confesiune.

După 1931, în urma unei statistici realizate de episcopul dr. Alexandru Rusu, în Maramureş existau 160 de şcoli din care erau utilizate doar 145, restul de 15 fiind destinate altor scopuri. Spaţiile şcolare în cele mai multe cazuri erau destul de modeste. În perioada 1940-1944 episcopul Rusu insistă pe menţinerea şcolilor confesionale cu toată opoziţia autorităţilor. Prin Circulara 2700/1941 episcopul arată paşii concreţi ce trebuie urmaţi şi anume: parohiile să poată asigura o clădire pentru şcoală, casă pentru învăţător şi 10% din salarul acestuia. În şedinţa consistorială din 7 august 1941 episcopul constata că au fost înaintate ministerului de resort din Budapesta 146 de cereri de înfiinţare de şcoli confesionale şi 186 posturi de învăţători.

Ultima etapă a învăţământului confesional maramureşean se derulează între 1945 şi 1948 şi cuprinde istoricul preluărilor şcolilor confesionale de către statul comunist şi transformarea lor în edificii ale primăriilor, sedii de organizaţii de partid, sedii ale CAP-urilor, ori în câteva cazuri menţinerea lor în funcţia de şcoli până după 1989. În 3 august 1948 este emis Decretul-lege nr. 175 privind reforma învăţământului şi monopolul statului asupra educaţiei, apoi Decretul-lege nr. 176 prin care sunt naţionalizate toate bunurile bisericilor, congregaţiilor şi comunităţilor, care erau folosite pentru întreţinerea instituţiilor de învăţământ, şi nu în ultimul rând Decretul-lege nr. 177 din 4 august 1948, privind regimul general al cultelor. Toate aceste legi au dus la desfiinţarea învăţământului confesional, inclusiv greco-catolic din Maramureş. Avea să remarce plin de amărăciune episcopul Rusu în ultima dintre vizitele pastorale prilejuită de sfinţirea bisericii din localitatea Arieşul de Câmpie din data de 19 septembrie 1948 în prezenţa a circa 1.500-2.000 de credincioşi „Dragi credincioşi, actuala conducere a scos crucea din toate şcolile, unde copiii voştri nu vor mai învăţa rugăciuni, însă datoria voastră de părinţi care răspundeţi de odraslele voastre este să aveţi grijă şi să-i trimiteţi acolo unde se vor face rugăciuni, şi dacă nici aşa nu se va putea, să-i învăţaţi acasă…” consemna o notă a Securităţii din 1 octombrie 1948.

Etapele învățământului confesional

Se poate vorbi despre trei etape concrete a învățământului catolic maramureșean: într-o perioadă de început (secolele XVIII şi prima jumătate a secolului XIX), apoi o perioadă de efervescenţă până la jumătatea secolului XX (cu particularităţile survenite după 1 Decembrie 1918) şi în cele din urmă, etapa în care sunt emise decretele de lege prin care se desfiinţa învăţământul confesional, iar şcolile sunt trecute în patrimoniul statului comunist.

O etapă definitorie a şcolilor confesionale a fost promovarea limbii române ca limbă de studiu. Într-un sinod din toamna anului 1859 ţinut la Baia Mare se hotărăşte că trebuie apărat dreptul de folosire a limbii materne. S-au intensificat demersurile pentru înfiin­ţarea de şcoli româneşti în Maramureş, Satu Mare şi Districtul Chioar. Anterior anului 1848, istoria semnalează activitatea câtorva şcoli „sistematice” săteşti cum ar fi la: Apa (azi judeţul Satu Mare), Baia Sprie, Coştiui, Mara (atunci Crăceşti), Rona de Sus, Sugatag (sat), Ferneziu, Cicârlău, Ruscova şi Sighet. După 1848 s-a accentuat problematica înfiinţării de şcoli naţionale „în tot satul” prin circularele canonicului Iosif Sălegeanu, care atrage atenţia că „până n-o fi şcoală în tot satul românesc, până n-or fi toţi românii învăţaţi, tot hulit şi batjocorit va fi neamul nostru...”.

Majoritatea învăţătorilor maramureşeni până în 1864-1865 aveau o pregătire sumară, puţini dintre ei fiind absolvenţi ai preparandiilor din Gherla, Năsăud, Oradea etc, însă după înfiinţarea, în anul 1862, a preparandiei din Sighet, au fost pregătiţi peste 120 de învăţători care au fost încadraţi în şcolile maramureşene. Din păcate, din raţiuni politice, autorităţile vremii au închis această şcoală pentru învăţători.

Într-un raport din anul 1851 a lui Ştefan Bilţiu, inspectorul şcolar al districtului protopopesc greco-catolic Baia Mare, cere comisarului regesc Sigismund Chende salariu pentru învăţătorii români. În 1868 este elaborată legea învăţământului prin care şcolile confesionale care nu puteau asigura învăţătorilor minimum de 300 florini anual erau obligate să ceară ajutor de la stat cu  posibilitatea transformării şcolilor confesionale în şcoli comunale sau şcoli de stat, dar aceasta însemna un învăţământ în limba maghiară şi nu unul în limba română. Pentru a contracara o astfel de posibilitate, preoţii uniţi au organizat între 1870-1874 o serie de conferinţe în care hotărârea a fost unanimă pentru menţi­nerea caracterului confesional şi naţional al învăţământului românesc, iar credincioşii uniţi se obligau să asigure învăţătorilor minimum de salariu prevăzut de lege.

În perioada 1850-1862 s-a încercat înfiinţarea de gimnazii româneşti, licee, şcoli industriale, preparandii. Elocvent în acest sens este un memoriu din anul 1850 prin care s-a încercat înfiinţarea unui gimnaziu românesc în Baia Mare. După 1860, odată cu renunţarea la absolutism, se organizează o serie de conferinţe naţionale la Baia Mare, Seini, Sighet sau Strâmtura prin care românii doresc înfiinţarea de şcoli superioare, societăţi de cultură şi ziare. Cea mai importantă asemenea conferinţă a fost cea de la Seini unde s-a hotărât înfiinţarea unui „institut scolastic gimnazial... inferior şi superior cu opt clase în care limba propunerei să fie cea română”, pentru care s-a cerut apro­barea curţii imperiale din Viena. În acest demers se implică şi mitropolitul Alexandru Şterca, care ia apă­rarea căpitanului suprem al Cetăţii Chioar, pentru care cere menţinerea funcţiei pentru a se putea înfiinţa gimnaziul românesc de la Şomcuta, iniţiat de către acest căpitan. Tot în această perioadă încep şi demersurile pentru înfiinţarea unor catedre de limba română la liceele din Baia Mare şi Sighet. Astfel într-un memoriu din anul 1861 întocmit în numele a circa 109.000 de români din protopopiatele Ardusat, Baia Sprie, Seini, Ţara Oaşului, Baia Mare, Someş şi al Cetăţii Chioarului, înaintat Cancelariei Aulice, se cere aprobare pentru înfiinţarea unei catedre de limba română, în cadrul Gimnaziului romano-catolic din Baia Mare, demers aprobat începând cu anul şcolar 1862-1963.

De mare importanţă pentru învăţământul confesional a fost Preparandia din Sighet, înfiinţată în 1862 de un grup de români avându-l în frunte pe Iosif Man, scopul acestei şcoli fiind „să înalţe naţiunea la aceea stare politică la care este de secoli chemată”. Pentru susţinerea acestei instituţii, un rol aparte l-a avut vicarul Mihai Pavel de la Muncaci (viitorul episcop) care se implică în strângerea fondu­rilor pentru plata profesorilor. Într-o conferinţă din 20 ia­nuarie 1864 ţinută la Călineşti Maramureş, s-a fixat contribuţia fie­cărui sat maramureşean la susţinerea şcolii, iar pentru plata restanţei de salariu pentru profesorul Ioan Busiţia s-a adunat suma de 78 florini. Din păcate, Preparandia s-a desfiinţat în anul 1869 din cauza lipsurilor materiale dar şi a accentuării politicii de deznaţionalizare începută după anul 1867.

Între anii 1880-1881 au loc: Reuniunea învăţătorilor români greco-catolici din Maramureş şi Reuniunea învăţătorilor români greco-catolici din Sătmar şi Ugocea. Aceste reuniuni cuprind pe toţi docenţii maramureşeni, mare parte din ei fiind formaţi la Preparandia din Sighet.

Sub influenţa Bisericii Unite se pun bazele înfiinţării de biblioteci publice sau şcolare, fiecare preot unit trebuia să contribuie anual cu suma de 3 florini.

Mari dascăli catolici maramureșeni care s-au remarcat de-a lungul istoriei... 

Ar fi aproape imposibil să amintim în acest articol numele tuturor dascălilor catolici maramureşeni care s-au remarcat pe teritoriul actualei Eparhii greco-catolice de Maramureş pe parcursul vremii. Se poate spune faptul că în intervalul 1848-1948 numărul lor depăşeşte cu mult cifra de 300. Numele lor le întâlnim atât în documentele ecleziastice, cât şi în seria proceselor verbale ale reuniunilor de învăţători. Aceşti dascăli erau în mare majoritate fie cântăreţii de strană din sate cu studii, fie tineri seminarişti ce aşteptau hirotonirea, fie chiar preotul satului. Spre sfârşitul secolului XIX foarte puţine sunt cazurile unde şcoala sătească avea învăţător confesional fără o pregătire de specialitate.

Fără ca prin omisiunea unor nume să minimalizăm aportul lor cultural amintesc doar câţiva dintre profesorii de la gimnaziile de pe teritoriul eparhiei:

Pentru perioada 1867-1931amintim:

- pentru Baia Mare pe: canonicul Ştefan Bilţiu de Ieud, pr. Ştefan Pop, pr. Gavril Sabo, pr. Andrei Pop etc.

- pentru Maramureşul istoric: Mihail Ivaşcu de Ieud, Ioan Buşiţia; Georgiu Pecurariu, pr Ioan Pop, pr. Victor Berinde, Vicarul Maramureşului Tit Bud, pr Gavril Timiş, pr Atansiu Doroş, pr Ioan Bârlea, pr. Paul Silaghi, pr Vasile Ciple, etc

- pentru Satu Mare: protopop Petru Bran, prof. Ioan Pop, prof. Alexandru Huban, prof. Ioan Ihnat, pr. dr. Vasile Lucaciu, pr. Ioan Hozaş, pr. Tit Demian; pr Vasile Herman, pr. Tit Pop, pr. Alimpiu Boroş. etc.

Pentru perioada 1931-1948 amintim:

- pentru Baia Mare pe: canonic dr Gheorghe Bob inspector cu cateheza pentru Eparhia de Maramureş, protopopii onorifici Alimpiu Boroş, Gheorghe Hetcou, Petru Gherman, Ioan Iepure, şi pr. Victor Precup, toţi profesori la liceul Gh. Şincai, Baia Mare.

- pentru Maramureşul istoric: protopop onorific Ioan Bârlea, pr dr. Alexandru Filipaşcu, pr. dr. Dumitru Pop, pr Vasile Ciplea, etc.

- pentru Satu Mare: Protopop onorific Vasile Herman şi pr. Ioan Berine etc.

Trebuie amintit că parte dintre cei care s-au format în cadrul şcolilor confesionale şi de pe teritoriul eparhiei maramureşene îi vom întâlni inclusiv în mediile universitare, pe unii chiar şi după 1989 atât la Baia Mare cât şi la Cluj şi Bucureşti.