Studiu de caz: canonicul Alexandru Breban şi avocatul dr. Coriolan Bohăţiel (Articol apărut în ziarul Graiul Maramureșului în data de 6 Decembrie 2017, p.5).

Unirea din 1918 nu poate fi văzută ca un simplu eveniment conjunctural, ci ca o împlinire peste timp a unor aşteptări, speranţe şi crezuri. Pentru Biserica Română Unită cu Roma, momentul a fost o încununare a eforturilor episcopilor Teofil şi Atanasie Anghel; a strigătului zbuciumat de luptător pentru drepturile românilor a lui Inocenţiu Micu Klein, ce a trezit în rândul clerului său conştiinţa de „natio” şi refuzul sintagmei de „plebis” date de mai marii vremii; un Petru Pavel Aron ce duce lupta pentru emancipare pe un drum mai anevoios dar sigur al culturii prin înfiinţarea de şcoli româneşti; prin dăruirea Corifeilor Şcolii Ardelene în frunte cu Şincai ori cu Maior, ce pun în mâna fiilor de ţărani români cărţile de trebuinţă; a răbufnirii ţăranilor răsculaţi a lui Horea; a Supplexului Libellus Valachorum; a ideilor paşoptiste scrijelite în sufletul românesc de Adunarea de la Blaj din 1848 şi de discursul lui Bărnuţiu din catedrala Blajului; ori de lupta memorandiştilor grupaţi în jurul PNR, a lui Vasile Lucaciu şi George Pop de Băseşti.

În anul centenar, a evoca pagini edite sau inedite despre actul Unirii ar trebui să ne facă să ne amintim şi de jertfa din Primul Război mondial a românilor pentru acest ideal, iar între ei, fiii Bisericii noastre Greco-Catolice au dat ofranda de mare preţ şi cu toate că ei rămân mari anonimi, sunt fundamentul pus la altarul Reîntregirii. N-au un monument pe care să fie dăltuite numele lor, poate doar prin bisericile din satele de obârşie să se mai păstreze în pomelnice jertfa lor. Tribut de sânge au plătit şi mulţi dintre cei care la 1 decembrie 1918 au avut curajul să meargă la Alba Iulia. Câţi n-au murit în satele lor asasinaţi mişeleşte de potrivnicii Unirii? Unii au fost preoţi, alţii dascăli, ori simpli ţărani, tineri ori bătrâni, bărbaţi, femei ori copii.

Numele delegaţilor participanţi la Marea Unire ne sunt cunoscute, însă vom încerca pe parcursul întregului an jubiliar a să îi aducem în atenţia cititorilor pentru a-i redescoperi şi valorifica. La semicentenarul Unirii din 1968, fiii Bisericii Române Unite au fost „omişi”, doar Biserica lor nu era voie să se ştie că există. Dacă pentru aceia dintre ei care mai erau în viaţă în 1948, statul „român” le răsplătise curajul din 1918 trimiţându-i în închisori (iar Sighetul poate a fost „apogeul mulţumirii”, cazurile: Iuliu Maniu, Ilie Lazăr, episcop dr. Iuliu Hossu, episcop dr. Alexandru Rusu, episcop dr. Valeriu Traian Frenţiu, etc … sunt grăitoare), trebuie spus că anul 1918 i-a făcut pe aceştia eroi, iar anul 1948 i-a ridicat la treapta martiriului, cea mai sublimă distincţie pe care Dumnezeu o poate da slujitorilor unei credinţe şi ai unui neam. 

Delegaţii de drept de la Baia Mare au fost: Breban Alexandru, protopop, reprezentând Protopopiatul greco-catolic de Baia Mare; dr. Bohăţiel Coriolan, locotenent la Baia Mare în Garda naţională din comitatul Sătmar şi Baia Mare; Schiller Alexandru, sergent la Baia Mare Garda naţională din comitatul Sătmar şi Baia Mare.

Delegaţii cercului electoral Baia Mare au fost: Barbul Nicolae din Mocira - proprietar; Cânţa Demetriu din Tăuţii de Sus – econom; dr. Dragoş Teofil din Baia Mare - avocat; Marcu Simion din Cavnic - membru supleant, Pocol Alexiu din Baia Mare (Valea Borcutului) - proprietar; Sălăgean Vasile, din Seini - avocat.

În acest număr de ziar vom prezenta succint doi dintre delegaţii de drept: pe protopopul Alexandru Breban şi pe avocatul Bohăţiel Coriolan.

1) În acest an se împlinesc 141 de ani de la naşterea şi 73 de la decesul prepozitului capitular Alexandru Breban. Descendent al unei vechi familii sacerdotale greco-catolice de origine din Chiuzbaia, Alexandru Ilie Eugen Breban moştenise din partea bunicului său, preotul Antoniu Breban (n. 1832 – d. 1884), fost paroh în Rona de Jos şi mai apoi în Târşolţ şi Aliceni, impetuozitatea luptei pentru identitate naţională şi afirmare a limbii române. Temperamentul său a fost modelat şi rafinat de părinţii săi, de tatăl său preotul greco-catolic Avram Breban (n. 1845 – d. 1907) care, după absolvirea teologiei de la Gherla din 1873, se căsătoreşte cu Roza Bilţiu, este hirotonit preot în 1874 şi devine administrator parohial mai întâi la Cămârzana câteva luni şi apoi la Someşeni până în 1883, când se transferă la Mocira, unde va sluji până la sfârşitul vieţii. Aici, în parohia Someşeni, se naşte pe 1 august 1876 Alexandru Ilie Eugen Breban, primul dintre fraţi, fiind urmat Aureliu Corneliu şi de Traian Iuliu.

Alexandru Ilie Eugen Breban îşi începe studiile primare în localitatea natală, apoi se transferă la Baia Mare, gimnaziul îl termină la Beiuş în anul 1894, într-o grupă de elită de 34 de elevi majoritatea ajunşi: senatori, deputaţi, judecători, avocaţi, preoţi, etc. Teologia o începe în 1894 la Oradea şi o finalizează în 1898 la Gherla. După un an, în 1899, este hirotonit preot celib de către episcopul Ioan Szabo al Gherlei şi numit „officialis” la Cancelaria episcopală din Gherla.

În 1906 îl întâlnim administrator interimar la parohia din Baia Mare, unde începe construcţia noii biserici de zid pe care o va finaliza în 1910, biserică devenită catedrală greco-catolică. Tatăl său Avram Breban era notarul districtului protopopesc unit al Băii Mari şi preot la Mocira. Din păcate, în anul următor, tatăl său se stinge din viaţă, la numai 62 de ani, iar Alexandru Breban se implică tot mai mult în viaţa comunităţii băimărene. În 1923 îl întâlnim pe Alexandru Breban în funcţia de protopop al Băii Mari. Va îndeplini şi funcţia de membru al Despărţământului ASTRA pentru Satu Mare şi Ugocea.

A desfăşurat o bogată activitate pastorală dar şi politică, fiind implicat în activitatea Partidului Naţional Român. Din postura de protopop de Baia Mare şi membru al PNR este ales, pe 12 noiembrie 1918, vicepreşedinte al Comitetului Naţional Român pentru comitatul Satu Mare, aducându-şi aportul în calitate de delegat de drept la Adunarea de la Alba Iulia din 1918. După revenirea la Baia Mare, este numit, în 1919, comisar guvernamental delegat cu activitatea comitetelor şcolare din trei judeţe: Ugocea, Maramureş şi Satu Mare. În 1921, participă la alegeri pe listele PNR, devenind deputat al acestui partid pentru Satu Mare. A ţinut o relaţie strânsă cu membrii marcanţi ai partidelor vremii şi mai ales cu Vasile Lucaciu, avocat dr. Bohăţiel Coriolan ori Iuliu Maniu, acesta din urmă îl susţine, iar între 1925-1927, Alexandru Breban preia şi funcţia de preşedinte al organizaţiei judeţene a PNŢ. Bucurându-se de notorietate publică, a fost ales şi vicepreşedinte şi membru în comitetul executiv al PNŢ, iar în 1932 participă la alegeri şi devine membru în Camera Deputaţilor.

În septembrie 1929, este propus şi ales preşedinte al Asociaţiei Preoţilor Români Uniţi pentru diecezele de Gherla şi Oradea a căror parohii erau incluse în judeţele Maramureş şi Satu Mare. O vreme deţine şi funcţia de primar al oraşului Baia Mare, precum şi pe cea de proprietar al minei Herja. A fost un susţinător al cauzei constituirii Eparhiei Greco-Catolice de Maramureş cu toată opoziţia întâmpinată, reuşind să impună atât diplomaţiei româneşti cât şi celei a Vaticanului ca sediul noii eparhii să fie la Baia Mare, iar biserica cu hramul Adormirii Maicii Domnului, pe care a ctitorit-o pe locul primei biserici româneşti greco-catolice din Baia Mare, să fie ridicată prin decret papal la rang de catedrală. După 1930, devine un colaborator apropiat al episcopului martir dr. Alexandru Rusu. În 1931, episcopul Rusu îl numeşte prepozit capitular sau canonic arhipresbiter, preşedinte al serviciului de conturi diecezan, asesor consistorial şi asesor al Forului matrimonial de a II-a instanţă, membru delegat în comitetul central al AGRU, canonic onorar al Bisericii Catedrale latine din Bucureşti, asesor al Consistoriului episcopal de Cluj-Gherla.

În 1940 Alexandru Breban este arestat de trupele horthyste şi închis la Satu Mare, umilit şi batjocorit, înfometat şi izolat, ţinut „ca ostatic”. Episcopul Rusu intervine pe lângă autorităţi cu mai multe petiţii pentru eliberarea lui şi a tuturor celor închişi, dar acest lucru s-a realizat foarte greu. Se stinge din viaţă în 1944 şi este înmormântat în umbra catedralei din Baia Mare ctitorite de el, aşteptând ca măcar în anul centenar să i se împlinească idealurile pentru care a luptat. O mică recunoaştere a venit pentru el încă din timpul vieţii din partea autorităţilor, fiind decorat de Casa Regală a României cu ordinul Steaua României şi comandor al Coroanei României. În anul 2008, municipalitatea băimăreană i-a conferit post mortem titlul de cetăţean de onoare. Cred că ar merita ca măcar în Baia Mare să existe o statuie a sa, ori o stradă sau o şcoală să-i poarte numele.

2) În acest an se împlinesc 131 de ani de la naşterea avocatului dr. Bohăţiel Coriolan şi 72 de ani de la decesul acestei figuri emblematice a laicatului greco-catolic, participant la Unirea din 1918. Născut pe 24 noiembrie 1886 (probabil la Cerneşti) în familia preotului Ioan Bohăţiel, care a slujit la Lăpuşel până după 1936, şi-a făcut studiile gimnaziale la Baia Mare şi Bistriţa, cele de drept la Cluj între 1903-1907, iar în 1908, obţine licenţa în drept, după cinci ani, în 1913, la Budapesta îşi ia examenul în avocatură şi doctoratul în drept. Se reîntoarce la Baia Mare, unde activează ca notar şi avocat, între altele, apărând în acelaşi an alături de avocaţii: Iuliu Coroianu, Cordaş Ioan, Pordea şi Boilă, pe preotul Mureşanu Gheorghe, arestat alături de câţiva săteni din Moftinul Mic în noaptea de Paşti a anului 1913 în urma unei agitaţii produse de revizorul şcolar Jaczkovica Mihai şi prim pretorul Madarassy care au întrerupt oficiul liturgic al Învierii. Bohăţiel Coriolan a desfăşurat o bogată activitate pe tărâm religios, fiind implicat din partea laicatului Bisericii Unite în ASTRA, în AGRU (Asociaţia Generală a Românilor Uniţi) în calitate de vicepreşedinte. A deţinut şi funcţia de prim-jurisconsult al oraşului Satu Mare, Preşedinte al Cooperativei Dacia, dar şi membru al consiliului Băncii Poporale. În anul 1918 i se încredinţează rolul de conducător al Gărzilor Naţionale Române din zona Baia Mare şi Satu Mare, asigurând în această calitate protecţia delegaţilor din comitat la Adunarea de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918. Prieten şi cunoscut al liderului ţărănist Iuliu Maniu, a fost unul dintre liderii PNŢ Satu Mare, devenind în martie 1927 secretarul general al partidului din regiune şi mai apoi membru în Comitetul Executiv. O încununare a activităţii politice a fost alegerea sa ca senator în trei legislaturi din partea PNŢ Satu Mare şi decorarea sa cu Ordinul Steaua României în Grad de Ofiţer. Se stinge din viaţă la Baia Mare la numai 59 de ani, în 1945.

Ar merita ca măcar în satele sau oraşele de origine, în bisericile unde au slujit cei care au fost preoţi ori în şcolile unde s-au format, la loc de cinste în sediile de primărie, să fie aşezată o plachetă comemorativă ce să amintească celor de azi, de la copii la bunici, de la omul simplu la politician, la ce responsabilitate suntem chemaţi. Te uiţi în întreg Maramureşul şi Sătmarul diecezei noastre, atât în oraşe cât şi în comune şi sate şi nu găseşti o stradă care să poarte numele unui delegat al Unirii de acolo.

Pr. dr. Ioan TÎMBUȘ

Centrul Universitar Nord Baia Mare