Excelențele Voastre, stimate autorități,

dragi preoți și persoane consacrate, iubiți credincioși,

Sunt bucuros să pot celebra împreună cu voi această Sfântă Liturghie în care Dumnezeu, în splendoarea și iubirea Sa, se face prezent pentru a ne sfinți prin acțiunea Spiritului Sfânt, în jertfa unică și desăvârșită a lui Cristos, mort și înviat, care ne dăruiește mântuirea.

Acesta este un loc special pentru noi toți, iar Sfânta Liturghie pe care o celebrăm acum aici ne atinge în mod deosebit special și sentimentele, și ne încurajează să trăim cu mult curaj credința noastră. Acest cimitir ne vorbește, fără a se folosi de cuvinte, despre durere, despre ură, despre moarte, dar ne vorbește, într-un mod și mai puternic, și despre recunoștință, înviere și iubire. Aici sunt înmormântați, în morminte necunoscute, patru episcopi martiri ai acestui pământ românesc: trei greco-catolici - Valeriu Traian Frențiu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu - și unul romano-catolic - Anton Durcovici. Alături de ei, sunt multe alte personalități de seamă românești, dar, mai ales sunt mulți creștini, mulți catolici, care au murit în închisoarea de la Sighet, trăind martiriul credinței, urmând modelul suprem al lui Cristos, pentru a fi părtași cu El la gloria învierii sale. Ei ne-au însoțit în procesiunea pe care am făcut-o împreună.

Pentru mine este o mare emoție să fiu aici cu voi și vă invit să vă întoarceți deseori, în tăcere, pentru a învăța de la acești frați și surori ai noștri frumusețea și forța de a fi creștini, de a trăi credința și de a aparține Bisericii cu consecvență și bucurie.

Aș vrea să vă propun astăzi o scurtă reflecție asupra Cuvântului lui Dumnezeu pe care l-am ascultat, oprindu-ne asupra a trei cuvinte: mărturie, iubire și pace.

1. Să privim, așadar, la primul cuvânt: a mărturisi.

A mărturisi este un verb care poate avea mai multe sensuri: a afirma că ceva este adevărat sau fals, a confirma ceea ce spune cineva sau a susține adevărul unui fapt.

Pentru noi, creștinii, a mărturisi înseamnă să vorbim despre experiența noastră de credință, pentru că suntem chemați să mărturisim nu doar un mesaj sau un fapt, ci mai ales o Persoană precisă: Isus Cristos, mort și înviat pentru mântuirea noastră. Împreună cu El, suntem chemați să mărturisim puterea și adevărul Evangheliei Sale.

Am ascultat în lectura din Faptele Apostolilor cum, după convertirea sa pe drumul Damascului, Saul - care avea să-și schimbe numele în Pavel - nu a încetat niciodată să vestească cu curaj că Isus este Fiul lui Dumnezeu, să predice deschis în numele Domnului și să mărturisească cu claritate credința sa în El. Iar în Evanghelie am auzit cuvintele emoționante pe care Isus le adresează discipolilor săi la Cina cea de Taină: „și voi mărturisiți despre mine, voi care sunteți prietenii mei, comunitatea mea încă de la început” (cf. Ioan 15,27).

Am putea să ne întrebăm, așadar: cum putem noi da mărturie despre Domnul, noi care suntem oameni simpli, care nu avem poate forța sau curajul Sfântului Pavel sau al apostolilor, noi care suntem o „turmă mică” într-o lume ce pare interesată doar de a atinge succesul, de a avea mereu din ce în ce mai mult, de a avea putere asupra celorlalți.

În acest loc sacru al atâtor martiri găsim un răspuns: putem da mărturie despre Isus prin cuvinte, aducând lumina Evangheliei în familiile noastre, în mediile în care trăim, dar mai ales, putem fi martori ai lui Isus și ai Evangheliei sale/cu viața noastră, asemenea episcopilor voștri martiri și ca atâția alții care nu s-au temut să-și trăiască credința pe deplin, chiar și în momentele dificile, chiar și în liniștea și singurătatea unei închisori sau a unei mănăstiri. În urmă cu cincizeci de ani, Sfântul Papa Paul al șaselea a scris o fraza mereu actuală: „Lumea de astăzi nu are nevoie de învățători, ci de martori, iar învățătorii sunt recunoscuți ca atare/numai în măsura în care sunt mărturisitori (Scrisoarea Enciclicã Evangelii nuntiandi, N. 41).

Martirii voștri au fost oameni ai lui Dumnezeu, bărbați și femei care L-au iubit pe Cristos și Biserica, care au vestit Evanghelia, dar mai ales care au dovedit această iubire față de Cristos și față de Biserică cu viața lor, până la dăruirea totală de sine. Și de aceea, vă încurajez pe fiecare dintre voi să trăiți valorile Evangheliei cu bucurie, curaj și simplitate, să fiți parte activă în Biserica voastră, să arătați că sunteți creștini nu atât cu gesturi mărețe, cât mai ales prin modul vostru de gândire, în alegerile voastre de viată, în acțiunile voastre zilnice, începând din familiile voastre. Credința în Domnul și iubirea față de Biserică, față de Biserica voastră, sunt un dar prețios care trebuie păstrat și transmis. Și tradiția voastră bizantină, cu frumoasa sa Liturgie, cu spiritualitatea și învățăturile sale, este o mare bogăție, care trebuie să vă ajute și să vă încurajeze în fiecare zi să trăiți ca niște creștini, în așa fel încât să fiți o lumină pentru cei din jurul vostru.

Fiți mândri și recunoscători Domnului că faceți parte din Biserica voastră, o Biserică care a suferit pentru a-și menține credința și comuniunea cu Papa, și trăiți credința voastră în prezent, cu simplitate, angajare și seninătate.

2. Cel de-al doilea cuvânt este: iubire.

Și acesta este, de asemenea, un cuvânt care, în lumea noastră, are multe semnificații; ea poate fi înțeleasă ca plăcere, poate fi trăită ca posesie a celuilalt, poate fi doar o frumoasă expresie repetată, dar niciodată trăită cu adevărat.

În Evanghelia de astăzi, Isus ne spune: ,Aceasta vă poruncesc vouă: să vă iubiți unul pe altul" (In 15,7). Ne poate părea ciudat că Isus vorbește despre iubire și imediat după aceea vorbește despre o lume care ne poate urî, pentru că înaintea noastră L-a urât pe El.

Dragi prieteni, a iubi, în adevăratul sens al cuvântului, nu este ușor. Cred că o vedeți în familie, în țară, în mediul de lucru, în relațiile cu oamenii. A iubi înseamnă nu doar să-l înțelegi pe celălalt, să ierți, să nu păstrezi ranchiună, să învingem egoismul nostru. A iubi, și acest lucru îl știți bine mai ales cei dintre voi care sunteți tati sau mame de familie, înseamnă a înfrunta sacrificii, a suferi pentru o problemă, a suporta cu răbdare situațiile dificile.

Am auzit cum Sfântul Pavel, după convertirea sa, a întâmpinat dificultăți și opoziție nu numai printre evreii care au încercat să-l omoare, ci și printre discipolii lui Isus, care îl bănuiau. Am auzit cum a fost forțat să fugă din Damasc la Ierusalim, apoi la Cezareea, în cele din urmă la Társ. Iar în Evanghelie Isus, arătând iubirea lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi, vorbește despre pătimire, despre respingere, despre neînțelegere din cauza numelui său, despre persecuție pentru cei care au credință în El. A-l iubi pe Cristos și Biserica înseamnă și a înfrunta neînțelegerile, respingerea, discriminarea, persecuția.

Pentru Biserica voastră aceasta a fost o realitate care i-a marcat drumul, cu atâția martiri, care l-au iubit pe Cristos și Biserica cu bucurie și seninătate. Alexandru Rusu, care a fost episcop al acestei Eparhii de Maramureș, cu puțin timp înainte de a muri în închisoarea din Gherla, i-a spus doctorului Petrassevich: „Să mergi la Roma și să-i spui Sfântului Părinte că eu si cu toți am stat la datorie și să nu uite de Biserica noastră greco-catolică. Si mai spune-i, te rog, că am luptat și mi-am dat viața pentru Biserica Catolică și pentru Papa" (E. Cosmovici, Episcopul Alexandru Rusu. Viața și martiriul, Galaxia Gutenberg 2019, p. 80).

Ce exemplu profund și pentru noi, de iubire adevărată față de Cristos, față de Biserică, față de Sfântul Părinte!

As vrea să vă spun, așadar: nu vă fie frică de dificultăți, ele fac parte din drumul oricărui discipol al lui Isus. Să știți, totuși, (că Papa vă încurajează și vă este aproape,) că Spiritul Sfânt dă putere și mângâiere, că Fecioara Maria este alături de voi, ca o mamă bună.

3. Si ajungem acum la ultimul cuvânt pe care vi-l propun astăzi: pace.

Când ne gândim la acest cuvânt, ne vin imediat în minte numeroasele situații de război care există în lumea noastră, chiar și în vecinătatea noastră, chiar și în țara în care a trăit Isus, ne gândim la câtă violență există încă în societățile noastre.

La sfârșitul fragmentului de astăzi din Faptele Apostolilor, am auzit că, în ciuda climatului de diferențe și de ostilitate pe care l-au trăit Sfântul Paul și comunitatea creștină, Biserica era în pace, se întărea și umbla în frica Domnului și cu mângâierea Spiritului Sfânt.

Am putea să ne întrebăm, atunci: care este pacea pe care ne-o dă Domnul și care animă Biserica? În Evanghelia după sfântul Ioan, la Cina cea de Taină, Isus le spune discipolilor săi: „Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă. Eu nu v-o dau așa cum o dă lumea." (In 14,27). Pacea pe care Domnul o dăruiește Bisericii, fiecăruia dintre noi, inimii noastre nu e doar absenta războiului sau o liniște banală. Așa cum spunea Papa Francisc, ceea ce Domnul ne dă este o pace profundă, o pace care ne face inimile să zâmbească, chiar și în toate încercările, toate dificultățile, toate necazurile, toate persecuțiile pe care le întâlnim în viată (cf. Meditație la Domus Sanctae Marthae, 21 mai 2019). Pacea pe care ne-o dăruiește Isus se naște din certitudinea prezentei sale, din certitudinea iubirii sale pentru fiecare dintre noi, din certitudinea acțiunii Spiritului Sfânt în noi, care ne dă putere, curaj și seninătate. Papa Francisc ne-a prezentat exemplul mării: la suprafață pot fi valuri înalte, furtuni, vânturi impetuoase, dar, în adâncime, marea este liniștită și calmă. Așa este viața noastră de creștini: a trăi în prietenia lui Isus, a trăi uniți cu El, în Biserică, înseamnă a avea pacea interioară, pacea inimii, pacea profundă, care rămâne în toate încercările, toate dificultățile, toate suferințele.

Să ne amintim că ultimele cuvinte ale lui Isus pe cruce, după ce a trăit suferința pătimirilor, sunt tocmai o expresie a acestei păci, care ne învață să avem încredere deplină în iubirea lui Dumnezeu: „Tată, în mâinile Tale încredințez Spiritul meu" (Le 23,46). Romano Guardini, un mare creștin al secolului trecut, o rezumă cu aceste cuvinte: a fi eu Dumnezeu, a face voia sa cu credință, iată izvorul păcii infinite a lui Cristos și a fiecăruia dintre noi (cf. Il Signore, Brescia 1977, p. 452).

Episcopul Alexandru Rusu, în ultimele clipe ale vieții sale, în închisoarea din Gherla, cu mare pace lăuntrică, le-a spus confraților săi de suferință: ,Mă duc la Domnul care mă cheamă să primesc răsplata pentru viața cu El, trăită pentru El și jertfită pentru El și pentru Biserica română unită".

Dragi prieteni, chiar dacă suntem o turma mică, o Biserică care încă poartă rănile persecuției, nu trebuie să ne fie frica pentru că Domnul este cu noi și ne dă acea pace profundă pe care nimeni nu ne-o poate lua vreodată.

Să continuăm, așadar, rugăciunea noastră, cerându-i Domnului, prin mijlocirea Fecioarei Maria și a Fericiților Martiri, forța de a fi martori ai iubirii sale în acțiunile zilnice, chiar și in mijlocul greutăților vieții, și de a simți mereu pacea profundă care dă certitudinea apropierii și a ajutorului său.

Și să ne rugăm, cu recunoștință, pentru Papa Francisc și pentru Papa Leon, mai ales la începutul slujirii sale în Biserică.

Cristos a Înviat!