Vineri, 22 Noiembrie 2024

SCRISOAREA PASTORALĂ

a Preasfinţitului părinte Vasile,

Episcop greco-catolic de Maramureş şi Sătmar

La mărita Sărbătoare a Naşterii după trup

a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru

Isus Hristos

 

Vasile,

prin harul şi mila Bunului Dumnezeu, Episcop greco-catolic de Maramureş şi Sătmar, Onoratului cler împreună slujitor, cuvioşilor călugări, călugăriţe şi persoane consacrate, iubiţilor credincioşi greco-catolici şi tuturor creştinilor iubitori de Dumnezeu Har, pace şi milă de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Isus Hristos cel născut din veşnicie din Tatăl şi la plinirea vremii din Preasfânta Maică Fecioară!

„După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor a toate şi prin Care a făcut şi veacurile” (Evrei 1,1-2).

 

Iubiţi credincioşi,

Sărbătoarea Naşterii Domnului ne întâmpină şi în acest an cu aceeaşi încărcătură emoţională a momentului înălţător pe care îl trăim, invitându-ne la bucurie, prin celebrarea acestei sfinte şi dumnezeieşti Liturghii şi prin participarea noastră afectivă şi efectivă la misterul pe care îl celebrăm. Cuvântul lui Dumnezeu, Cel nevăzut, necuprins, pururea fiind acelaşi[1], s-a făcut trup şi s-a sălăşluit între noi şi am văzut mărirea Lui, mărire ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.[2]

Aşteptăm de fiecare dată această sărbătoare cu mult drag, pentru a retrăi emoţiile specifice timpului sacru, ascultând colindele, împodobind bradul şi însoţind cu gândul şi dorinţa pe cei dragi, atât în amintirea clipelor de altădată, cât şi în bucuria momentului de a-i avea în jurul nostru. Astăzi, acest prezent continuu al sărbătorii care începe în Bethleem şi ajunge până la noi, ni se prezintă ca timp al mântuirii, aşa cum însăşi starea noastră sufletească mărturiseşte că este purtătoare de amintiri şi speranţe, de împliniri şi aşteptări şi că poartă în ea dorinţa de un mai bine. După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor a toate şi prin Care a făcut şi veacurile[3]. Această vorbire, adresare, chemare permanentă a Domnului, este cea care ne-a adus astăzi în Biserică pentru a sărbători împreună şi a întâmpina venirea Sa în lume şi printre noi, dar şi pentru a-i face loc în viaţa şi inima noastră, unde să crească şi să ne mântuiască.

Crăciunul este deci timpul întâlnirii şi al reciprocităţii, al primirii şi recunoaşterii Cuvântului lui Dumnezeu celui veşnic care vine în lume şi înspre om.

Sfântul evanghelist Ioan, al cărui prim capitol din Evanghelia sa îl luăm acum ca îndrumător, nu descrie naşterea lui Isus în coordonatele timpului istoric concret, aşa cum o fac ceilalţi evanghelişti, ci deschide timpul spre veşnicia din care provine, menţionând cum la plinirea vremii Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu intră în timp, devenind trup.

La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu, toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.(…) Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi.[4]

Aşadar, Cel pe care astăzi îl sărbătorim, nu este un om oarecare, ci este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut,(…) care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din cer şi din Maria Fecioară şi s-a făcut om[5].

Acest adevăr de credinţă proclamat de Biserică şi rostit de către noi, ne legitimează ca şi creştini şi ne deosebeşte de alţii care au alte crezuri, sau poate niciunul cu conţinut religios, dogmatic. De aceea spunem că sărbătoarea Crăciunului este o sărbătoare religioasă şi nu una civilă şi cinstirea ei autentică depăşeşte ceea ce este exterior, secundar, comercial şi îmbracă haina credinţei profunde care îl pune pe om în faţa Creatorului şi Mântuitorul său.

Prologul sau începutul Evangheliei după Ioan, care sintetizează şi descrie originea, identitatea şi misiunea lui Isus, ne înalţă şi pe noi cititorii Scripturii, din cotidianul şi istoricitatea fiinţei, înspre originea chemării noastre, şi ne apropie mai mult de Fiul lui Dumnezeu, devenit om. Misterul pe care îl celebrăm astăzi este de fapt, dragostea veşnică a lui Dumnezeu faţă de om, făcută nouă cunoscută în Fiul Său, care Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci s-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se.[6] Dragostea lui Dumnezeu stă la originea lumii şi a creaţiei şi actul dăruirii ei permanente din partea Tatălui ceresc, conservă şi menţine în existenţă Universul. Dragostea lui Dumnezeu este începutul oricărei forme de viaţă şi stabilitatea, ordinea şi frumuseţea creaţiei dau mărturie despre iubirea statornică a Tatălui care vine înspre om, îl caută şi îl cheamă la reciprocitate. Dragostea lui Dumnezeu mărturisită de Scriptura Vechiului Testament în descrierea faptelor minunate ale Domnului care se îngrijeşte de poporul Său, este cea care în zilele acestea mai de pe urmă ne-a vorbit nouă prin Fiul. Acestei invitaţii la dialog, îi dăm curs fiecare dintre noi în măsura profunzimii credinţei, a faptelor noastre şi a modului de a trăi.

Sărbătoarea de astăzi, ne găseşte într-un determinat context social, economic şi cultural şi tocmai în aceste condiţii concrete ale existenţei noastre suntem chemaţi să-l primim şi să-i facem loc Domnului în casele şi sufletele noastre. A primi, presupune a fi deschişi înspre Cel ce doreşte să dăruiască şi să se dăruiască, a fi încrezători şi optimişti, depăşind starea de neîncredere, de incertitudine şi pesimism creată, întreţinută şi propagată de structurile şi instanţele societăţii secularizate. O lume care este mai puţin dornică şi disponibilă de a trăi împreună cu Dumnezeu, conform Cuvântului şi legii Sale, este o lume care deşi economic are mai mult, cu toate acestea este mai puţin mulţumită şi fericită. Calitatea vieţii are întotdeauna de a face cu mulţumirea sufletească şi cu valorile care o generează şi o menţin şi de aceea credinţa şi comuniunea cu Domnul, rămân pe mai departe căi de a atinge o împlinire desăvârşită a vieţii.

Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume. În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit.[7]

Cât de adevărate sunt aceste versetele ale sfântului evanghelist Ioan, ce surprind în puţine cuvinte o realitate atât de amplă din trecutul îndepărtat, dar şi din prezentul zilelor noastre. Isus Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu luminează pe tot omul care trăieşte în lume cu credinţă. El era în lume şi în creaţia Sa şi înaintea venirii Sale în trup, dar nu a fost cunoscut deplin nici de raţiune şi instanţele ei prin filozofie, nici de credinţa legalistă şi instituţiile ei, întrupate în cultura poporului evreu. A venit în lume şi s-a născut ca om, dar nu tot omul îl recunoaşte şi îl primeşte într-ale sale.

Astăzi, când celebrăm venirea Sa între noi, privim cu mai multă atenţie la realităţile spirituale proprii şi la parcursul de până acum al vieţii noastre, pentru a ne situa pe mai departe în rândul celor care îl recunosc, îl primesc şi îl mărturisesc.

 

Iubiţi credincioşi,

Biserica Catolică a dedicat acest an pastoral, octombrie 2012 – noiembrie 2013, credinţei, pentru ca toţi credincioşii, preoţi, călugări şi laici, să se angajeze în demersul general de a cunoaşte şi a transmite mai bine, de a aprofunda şi a trăi mai intens credinţa creştină. Acest demers al Sfântului Părinte Papa Benedict, vine în contextul mondial al unei tot mai accentuate secularizări, unde se vede cum în ţări europene care în mod tradiţional îşi revendicau cultura şi învăţătura creştină ca bun comun şi liant universal al unităţii, să nu mai acorde atenţia cuvenită nici uneia dintre credinţele religioase. Mulţi din cetăţenii acestor ţări, nu sunt botezaţi şi nu se declară a fi doritori de a aparţine vreunei confesiuni. De aceea se vorbeşte de o nouă evanghelizare, ca un demers necesar din partea creştinilor de a-l face cunoscut tuturor pe Hristos Domnul. Fiecare om are dreptul de a-l cunoaşte pe Hristos şi Evanghelia Lui, dar pentru aceasta este nevoie ca cineva să îl facă cunoscut. Credinţa este din auzireiar auzirea prin cuvântul lui Hristos[8] ne spune sfântul apostol Pavel, dar cum vor chema numele Aceluia în Care încă n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela de Care n-au auzit? Şi cum vor auzi, fără propovăduitor?[9]

De aceea, trăirea credinţei creştine nu trebuie să fie circumscrisă doar spaţiului privat, în forul intern al persoanei, ca opţiune particulară, ci ea trebuie să se manifeste şi să fie vizibilă şi recognoscibilă în spaţiul public. Biserica în natura ei este comuniune de persoane care au primit botezul şi aderă în mod liber la întreg patrimoniul credinţei, având în comun aceiaşi învăţătură şi conţinut al ei şi împărtăşindu-se din aceleaşi sfinte Taine.

Un alt scop pe care şi-l propune ca rezultat final anul dedicat credinţei, este acela de a revigora trăirea credinţei creştine, de a redescoperi frumuseţea ei şi de a o trăi cu bucurie şi entuziasm. Este suficient să amintim cum în mod incomplet, sau chiar eronat se crede că ajunge doar ca omul să fie botezat, cununat şi înmormântat cu ceremonial religios pentru a fi considerat bun creştin. Viaţa creştină însă, presupune mai mult de atât, presupune credinţă şi statornicie, rugăciune şi dragoste, jertfă şi răbdare, căutare şi împlinire a voinţei Domnului.

Un rol important în transmiterea învăţăturii creştine pentru copiii lor, îl au părinţii, ca cei dintâi evanghelizatori. În familie se învaţă primele rugăciuni şi părinţii sunt aceia care fac semnul crucii pe fruntea şi pieptul fiilor, purtându-le mâna cu încrezătoare dorinţă. O familie creştină nu poate să-şi neglijeze acest rol atât de important şi să nu se îngrijească de naşterea din nou a fiilor lor. Exemplul părinţilor este ziditor pentru copiii, iar atunci când se dedică timp rugăciunii şi lecturării sfintei Scripturi, valorile însuşite se răsfrâng asupra întregii familii. Auzim adesea, exprimate în jurul nostru dorinţele multora care îşi doresc o lume mai bună, o societate mai dreaptă, o familie mai unită, o comunitate mai înţelegătoare şi primitoare, o prietenie statornică şi mai sinceră, dar pentru toate acestea este nevoie de un crez care să le genereze, este nevoie ca noi înşine să le înfăptuim şi să le promovăm.

 

Iubiţi credincioşi,

Parcurgem an de an calea timpului şi a vieţii noastre, aidoma unei călătorii care are o destinaţie precisă. Credinţa ne ajută să întrezărim unde este cetatea stabilă şi sigură şi tot ea ne luminează calea şi ne motivează parcursul. Sărbătoarea de astăzi, este un popas spiritual care ne certifică convingerea şi ne întreţine speranţa că nu suntem niciodată singuri, pentru că Cuvântul s-a făcut trup şi locuieşte între noi. Acelaşi text din Evanghelia după Ioan pe care l-am evocat în această scrisoare pastorală şi care ne înalţă sufletul, purtându-l spre orizonturi mai largi, ne aminteşte care este rodul Sărbătorii Crăciunului pentru cei ce îl primesc pe Nou născutul în trup Cuvântul lui Dumnezeu: şi celor câţi l-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu[10]. Acest statut de fii ai Celui Preaînalt, înnobilează condiţia noastră umană şi ne permite să ne regăsim cu toţii fraţi în Casa Tatălui, Biserica Sa. Primim mereu această putere harică de a fi făuritori de pace şi de comuniune, iar aportul nostru este necesar şi fundamental. Experienţa cotidiană a existenţei conflictului şi diviziunii dintre oameni, certifică şi exprimă puterea întunericului care îşi face loc în lume, fiind mereu în tensiune cu lumina. Dar, oricât de dens ar fi acest întuneric pe care uneori îl percepem, el nu poate să stingă niciodată Lumina lui Dumnezeu care este în suflet, în lume, în creaţie. Isus care s-a născut pentru noi este lumina lumii şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o[11].

Nu a fost cuprins de întuneric sufletul atâtor mărturisitori ai credinţei, care ne-au precedat şi pe care privindu-i cu drag şi devoţiune îi vedem cu chipuri luminoase. În acest context al luminii Sărbătorii Crăciunului, aş dori să vă colind şi eu pe fiecare dintre dumneavoastră, cu un colind transilvan, drag sufletului Preasfinţitului Iuliu Hossu, pe care el însuşi l-a colindat împreună cu ceilalţi confraţi episcopi, în primul an al detenţiei lor, la sărbătoarea Naşterii Domnului din anul 1948.

Când încă prunc era Isus,
în grădiniţă el şi-a pus
un trandafir, cu gând curat,
să aibă flori de’ncununat;

Când trandafirul înflorea,
ai Iudei prunci se năpustea
asupra florilor, cu zor,
şi au prădat podoaba lor;

Cunună vrei, cunună vrei,
stigat’a ceata de mişei,
şi totuşi spinii mi-au rămas,
răspunde Isus cu blându-i glas;

Atunci, cu creanga spinului,
încununat-au fruntea Lui,
şi-n loc de trandafiri frumoşi
curgea pe frunte sânge roş;

Cu aceste gânduri, doresc să vă urez din suflet tuturor, familiilor dumneavoastră, şi celor dragi, Sărbători sfinte şi binecuvântate, cu alese haruri cereşti, cu pace şi bucurie! Nou An care vine să vă găsească sănătoşi şi voioşi!

La mulţi şi sfinţi ani!

Cu părintească dragoste,

†Vasile
Episcop de Maramureş şi Sătmar

Dată în Baia Mare, din reşedinţa noastră episcopală, la marea Sărbătoare a Naşterii după trup a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, în Anul Domnului 2012, în cel de-al doilea an în scaunul arhieresc al Eparhiei de Maramureş.

 


[1] Anaforaua Sfintei Liturghii a celui între sfinţi părintelui nostru Ioan Gură de Aur
[2] Ioan 1,14
[3] Evrei 1,1-2
[4] Ioan 1,1-3.14
[5] Articol din Crezul Niceo-constantinopolitan
[6] Filipeni 2,6-7
[7] Ioan 1,9-11
[8] Romani 10,17
[9] Romani 10,14
[10] Ioan 1,12
[11] Ioan 1,5