Vineri, 19 Aprilie 2024
Super User

Super User

Senior Reporter @EpiscopiaMM

Lorem ipsum dolor sit amet, consectetur adipisicing elit, sed do eiusmod tempor incididunt ut labore et dolore magna aliqua. Ut enim ad minim veniam.

Website URL: http://episcopiaMM.ro
Luni, 28 Martie 2016 00:00

Suferința în viața omului

În viaţa oamenilor suferinţa apare ca o stare „anormală”, neplăcută, dar care ne însoţeşte sub diferite aspecte de manifestare. Ea se încadrează într-o vedere mai profundă, în un adevărat mister al credinţei noastre.

Providenţa divină a dispus ca mântuirea neamului omenesc să se rezolve prin suferinţele – moartea şi învierea Fiului Său Isus Cristos. Prin aceasta se arată că ea face parte şi reprezintă un atribut al lui Dumnezeu - acela de a fi milostiv – îndurător. Dar tot din providenţa Divină ne-a rezervat şi nouă oamenilor o contribuţie la planul său de mântuire. Participarea noastră constă în acceptarea şi suportarea suferinţelor mai uşoare sau mai grave pe tot parcursul vieţii pământene.

De altă parte avem posibilitatea de a oferi şi voluntar jertfe fizice sau sufleteşti. Să fim încrezători, pentru că în toate situaţiile, Dumnezeu intervine prin haruri speciale atunci când ajutorul său este cerut cu stăruinţă.

Pentru creştinii care fac parte din Trupul Mistic a lui Isus Cristos – Biserica – a instituit zile sau perioade în care contribuţia noastră fizică şi spirituală să fie trăită într-un mod aparte. Pentru noi, „Anul Milostivirii Divine” şi acest post special de pregătire pentru Învierea lui Isus, să se traducă prin acte de milostenie faţă de persoana noastră, dar mai ales faţă de aproapele nostru în suferinţă, ca nişte autentici Samariteni milostivi.

Pentru a înţelege mai bine aceste aspecte, reflecţia-meditaţia asupra suferinţelor umane din punct de vedere medical şi spiritual pe care o prezint, cred că este bine venită. 

 

SUFERINŢA PRIVITĂ DIN PUNCT DE VEDERE MEDICAL

Este suficient să privim în jurul nostru pentru a constata extinderea şi prezenţa permanentă a necazurilor, nenorocirilor, suferinţelor pe care le îndură indivizii şi colectivităţile umane. Suferinţa reprezintă o condiţie inevitabilă a omului. Se poate afirma că nu există om care să nu contracteze în cursul existentei sale unul sau mai multe suferinţe sau îmbolnăviri. Cu toate progresele medicinii contemporane, nu se întrevede posibilitatea eradicării ei definitive, boala aparând ca o stare normală. Problema suferinţei stă mereu în faţa noastră căutând dezlegare; ea este încercare pentru mulţi, raţiunea umană neputând-o soluţiona. Privită din punct de vedere medical, noţiunea de durere, de suferinţă se confundă adesea cu cea de boală. De fapt, trei aştrii de prima mărime şi stralucire apar de obicei pe cerul opac al omului bolnav: sănătatea, durerea şi moartea. Asediaţi de boală, ne simţim aproape incapabili de a ne conserva personalitatea, prezenţa de spirit, în faţa durerii şi a ameninţării cu moartea. Viaţa exterioară şi mai ales cea interioară a bolnavului se simplifică la maximum, gravitând în jurul acestor factori.

Boala reprezintă o stare de tensiune, acumulare de dezordini morfologice sau funcţionale, o rupere a echilibrului bilogic. În vorbirea medicală curentă, suntem tentaţi să considerăm durerea şi suferinţa ca fiind unul şi acelaşi lucru, să le suprapunem, să le confundăm. Din motive medicale şi terapeutice, aceste două noţiuni trebuie clarificate. Prin durere trebuie înţelese numai reacţiile organismului la agresiune. Din punct de vedere medical, ea se identifică cu un semnal de alarmă plecat dintr-un teritoriu determinat, unde s-a produs agresiunea, reprezentată prin noxe mecanice, chimice, ischemice, inflamatorii etc. Ea are un caracter polimorf şi individual, fiind condiţionate de densitatea receptorilor, de pragul de sensibilitate dureroase diferit, de la un ţesut la altul şi de la un organism la altul. Fiecare elaborează şi consumă durerea în felul său.

Prin suferinţă trebuie să întelegem cunoaşterea, conştiinţa luptei cu agresiunea, ea reprezentând nu numai un număr, un mănunchi de reacţii fiziologice dar şi psihologice.

Substratul morfofuncţional al durerii este bine studiat şi cunoscut de specialităţile în componenţa cărora intră şi în special al neurologiei şi psihopatologiei. Mecanismele de producere, modificările produse în structurile anatomice şi histologice, căile de transmisie şi localizările durerii reprezintă la ora actuală studii de înaltă competenţă ştiinţifică. Mulţi medici practicieni, privesc durerea ca pe un simptom supărător, care însoteşte o serie de boli a cărui precizare ca sediu, intensitate, mod de apariţie şi de iradiere, ajută la precizarea unui diagnostic. Am greşi profund dacă am considera durerea şi suferinţa ca elemente pur negative cu rol exclusiv distructiv. Să nu uităm că aceste simptome sensibilizează organisrnul aducâdu-l în stare de alerta, de apărare. Durerea şi mai ales suferinţa produc mutaţii fundamentale, complexe, care eliberează energii nebănuite ale organismului. Din punct de vedere al practicii medicale ea poate fi privită ca prietenă, cu rol de apărare atunci când prezenţa ei avertizează asupra existenţei unei boli, contribuind la diagnosticarea acesteia sau la existenţa şi prevenirea unor complicaţii. Absenţa durerii poate fi înţeleasă uneori ca un duşman perfid, care prin tăcere, maschează prezenţa şi evoluţia unei boli, cel puţin într-o anumită fază a acesteia, ca de exemplu în primele faze de cancer, TBC, boli cardiace şi altele. La ora actuală, există o inechitate referitor la faptul că medicii au îngenunchiat mai mult durerea decât suferinţa. Datorită unor optici deformate, s-a orientat actul medical în mod preferenţial asupra durerii, neglijâdu-se aspectul global a suferinţei. De altă parte, considerând durerea ca inamicul principal şi identificându-se uneori nu fără temei, cu însăşi boala, progresele medicinii au fost influenţate de această optică.

Procedeele medico-chirurgicale, arsenalul medicamentos de-a lungul secolelor s-a perfecţionat treptat, azi ajungându-se la realizarea unor intervenţii medico-chirurgicale deosebite, în afara oricăror senzaţii dezagreabile sau dureroase. Cercetătorii investighează şi alte căi înafara medicamentelor care să ducă la atenuarea sau anihilarea durerii. Între aceste procedee fizioterapeutice, utilizarea frigului (crioterapia) şi electricităţii (electroterapia), tehnici paramedicale noi izvorâte din practici medicale vechi, tradiţionale, psihoterapia, etc., se întâlnesc din ce în ce mai des, tinzând la înlăturarea adesea a mijloacelor medicamentoase. Terapia durerii ocupă un loc prioritar în practica medicală. Aproximativ a cincea parte din totalitatea produselor medicamentoase se adreasează durerii. Utilizarea acestor produse şi procedee terapeutice au dus la ameliorarea, la înlăturarea durerii, dar nu şi la desfiinţarea ei. Pentru a vindeca însă pe bolnav, nu este suficient a-l elibera de durerea sa care îl chinuie, trebuie absolvit şi de răsunetul psihic pe care boala l-a produs.

Activitatea medicală în plin progres stiinţific teoretic şi practic, desigur va descoperi noi faţete şi posibilităţi de înţelegere în combaterea durerii, rezultate pe care cei suferinzi le aşteaptă cu nerăbdare.

 

SUFERINŢA DIN PUNCT DE VEDERE SPIRITUAL

Privită din punct de vedere spiritual înţelegerea şi suportarea suferinţei, capată valenţe deosebite. Suferinţa este o componentă de nedespărţit din viaţa omuluii. Ea este definită ca o stare a sufletului pe care o provoacă lipsa binelui necesar sau cel puţin dorit. Ea este durerea pricinuită de un rău fizic sau spiritual, moral. Viaţa este luptă continuă, cri lupta fără suferinţă, nu există. Este natural ca ea să ne însoţească pe tot parcursu! vieţii pământeşti, pentru că:

- omul este fiinţă socială, trăieşte în societate unde spre acelaşi bine tinde mai mulţi inşi, îl doresc, dar nu toţi pot să-l obţină, ci numai unul sau puţini, ceilalţi care nu-l obţin sau îl pierd vor avea parte de suferinţă

- omul este compus din trup şi suftet, dar cele doua părţi au tendinţe contrare şi de acea se luptă între ele. „Simt în mine două legi - spune Sf. Pavel - legea trupului luptând împotriva minţii mele”. Cel învins fie trupul, fie sufletul, vor avea parte de suferinţă.

- în concepţia creştină suferinţa este urmarea păcatului strămoşesc, săvârşit şi de noi prin protopărinţii noştri Adam şi Eva

- suferinţa este inseparabilă de viaţa creştinilor, pentru că ei fac parte din corpul mistic a lui Isus, din corpul Aceluia, al cărui cap a fost încoronat cu spini, spatele plin cu răni şi membrele străpunse de piroane.

Dumnezeu l-a creat pe om pentru a fi fericit şi de acea el tinde spre fericire, care de fapt va urma cu adevărat după viaţa pământească. Dar pentru a ajunge acolo et trebuie să suporte suferinţa, ca plata pentru ofensele aduse lui Dumnezeu prin păcate. Ea este mijlocul de mântuire şi calea sigură spre fericire, este semnul neîndoielnic al iubirii lui Dumnezeu faţă de om. Căci pe cel pe care îl iubeşte Domnul îl pedepseşte şi îl bate cu nuiaua pe orice fiu pe care îl primeşte.”( Ev.12-6).

Din iubire, Dumnezeu revarsă asupra noastră ploaia harurilor sale dar dreptatea cere să dăm un semn, că suntem vrednici de aceasta. Prin suferinţă El ne dă ocazia de a dovedi această vrednicie, răspunzând iubirii cu iubire. Ori tocmai prin suferinţă, omul poate, în modul cel mai clar, să-şi arate iubirea, pentru că în suferinţă el nu se caută pe sine, voinţa sau mărirea sa. Lui Dumnezeu nu-i este indiferent, dacă îl iubim sau nu, şi de acea suferinţa este o încercare şi un semn că El nu ne-a părăsit. Prin suferinţă omul poate câştiga merite pentru viaţa vesnică, iar dacă a greşit i se dă ocazia de a se întoarce şi prilejul de a ispăşi. Mai mult decât atât, în doctrina creştină, suferinţa se consideră ca parte a celor aleşi, ca un semn al predestinării la fericire.

Cristos alegându-şi apostolii, i-a făcut prieteni, dar le-a făcut cunoscut că suferinţa, prigonirea şi moartea va fi partea lor. Suferinţa nu este un scop al vieţii, ci numai un mijloc de a obţine unele beneficii spirituale. Ea nu trebuie căutată cu temeritate - „cine iubeste primejdia, va cadea in ea”. În acest sens noi putem lupta împotriva ei şi a cauzei care o produce. În unele cazuri chiar, avem obligaţia de a preveni o suferinţă şi a o trata atunci când ea aduce prejudicii fizice sau morale familiei sau unei colectivităţi. Suferinţa este mijlocul şi calea sigură pentru a ajunge la fericire. Să adâncim puţin concepţia creştină referitor la acest subject, pentru a înţelege mai bine motivele echilibrului a liniştei şi chiar a bucuriei unui creştin cu adevărat, în timpul suferinţei. Durerea deslipeşte omul de acele lucruri care nu-i sunt folositoare. Bolnavul creştin vede în durere; nu numai aspectul echităţii în raport cu Dumnezeu, dar şi aspectul unei iubiri cereşti la care este chemat să-i răspundă, nădăjduind ajutorul, pentru a-i face faţă. În faţa ochilor lui mereu apare imaginea vieţii şi al calvarului de pe cruce a lui Cristos, exemplu de suferinţă şi resemnare pentru toţi cei care cred în El şi îl urmează. Bolnavul cu adevarat creştin este convins că în starea în care se află nu este singur; în mod tainic el se găseăte în prezenţa şi sub scutul lui Dumnezeu, a Maicii Sfinte şi al sfinţilor. Convingerea aceasta îi dă speranţe şi tărie, ori ce poate fi mai potrivit şi necesar pentru un bolnav decât acestea. Pentru a verifica mai bine această realitate să constatăm ce se întâmplă cu cei ce nu posedă sau resping acest suport spiritual. Durerea lor este un chin, amplificat de deznădejde şi de panica unei dispariţii mai lente sau rapide. Părăsit de posibilităţile anterioare în faţa neputinţei mijloacelor de salvare sau ameliorare, el este ca un naufragiat fără busolă şi fără de ajutor. Aceste situaţii sunt confirmate de mulţi medici, care remarcă echilibrul şi liniştea celor ce cred cu adevărat în Dumnezeu şi neliniştea celor care sub diferite forme îl resping. În timpul suferinţelor în locul tânguirilor exagerate este mai folositor să ne rugăm şi să oferim lui Dumnezeu crucea vieţii noastre, transformând în merite durerile pe care oricum suntem nevoiţi să le suportăm.

Să căutăm, să suferim în tăcere, acceptând durerea, să rostim cu resemnare cuvintele dreptului lov: „Fie numele Domnului benecuvântat” şi să ne amintim de promisiunea lui Cristos: „Fericiţi cei ce plâng că aceia se vor mângâia”(Mt. 5-4).

Pr. medic Vasile Raţiu

Credincioșii parohiei „Bunavestire” din Baia Mare l-au avut în mijlocul lor pe Preasfințitul Vasile ieri, 27 martie 2016, cu ocazia sărbătorii hramului bisericii. Astfel, începând cu orele 10:30, Episcopul eparhiei împreună cu un sobor de preoți a celebrat Sfânta Liturghie. Celebrarea a avut loc într-un climat de fast și sărbătoare, biserica dovedindu-se a fi neîncăpătoare pentru sutele de credincioși veniți pentru a se ruga împreună Sfintei Fecioare, mama Domnului nostru.

„Astăzi este începutul mântuirii noastre și arătarea tainei celei din veac. Fiul lui Dumnezeu, Fiu al Fecioarei se face și Gavriil binevestește harul”. Cu aceste cuvinte Arhiereul și-a început omilia și a continuat explicând cât este de important pentru o comunitate să știe să primească Vestea cea Bună: „Orice comunitate care caută să trăiască vestea Evangheliei, este o comunitate care se lasă transformată de har”.  

La sfârșit pr. paroh Albu Cristinel și-a îndreptat mulțumirile către Preasfințitul Vasile, care acceptă an de an invitația de a lua parte la sărbătoarea hramului bisericii „Bunavestire”. A mulțumit, de asemenea, domnului primar Cătălin Cherecheș, colegilor preoți, reprezentanților congregațiilor religioase și tuturor credincioșilor veniți din alte parohii pentru a se ruga și a se bucura împreună de această mare sărbătoare.

Biroul eparhial de presă

 

 

Sâmbătă, 19 martie 2016, în Parohia Greco Catolică Cicârlău s-a desfășurat prima zi a misiunilor organizate cu ocazia Anului Milostivirii, misiuni ce au debutat cu celebrarea Sfintei Liturghii de către pr. Protopop Ioan Salagean, pr. dr. Simion Voicu, pr. Daniel Pop si Pr. Anton Dobrican, administratorul parohiei.

În deschidere pr. prot. Sălăgean Ioan a adresat câteva cuvinte credincioșilor, încurajându-i să participe activ la aceste zile de cateheză, îndemnându-i totodată la Sacaramentul Spovedaniei. După celebrarea Sfintei Liturghii, pr. Daniel Pop a ținut primul punct de meditație, invitându-i pe credinciosi să descopere iubirea lui Dumnezeu în viața lor. 

În cea de-a doua parte a zilei, întreaga Biserică a participat la rugăciunea "Calea Crucii", iar după aceea pr. dr. Simion Voicu a ținut cel de-al doilea punct de meditatie, făcându-i pe credincioși să guste din dulceața trăirii în harul lui Dumnezeu, a credinței și a milostivirii divine.

Duminică, a doua zi a misiunilor, pr. Voicu împreună cu pr. Anton au celebrat Sf. Liturghie, în cadrul căreia pr. Voicu a prezentat cel de-al treilea punct de meditație pe tema Sacramentului Preoției și a explicat importanța sacramentului spovedaniei, făcând referință la perioada de post în care ne aflăm.

pr. Anton Dobrican

 

Pr. Ioan BALEA -Vicar judecătoresc al Eparhiei greco-catolice de Maramureș și administrator parohial în parohiile Jibou și Traniș- s-a aflat la Roma, în perioada 7-12 martie, pentru a participa la cursul de formare organizat de Tribunalul Rotei Romane. În rândurile de mai jos, ne expune un rezumat al cursului.

              ***

Pe data de 8 decembrie 2015, când în Biserica Romano-Catolică este sărbătoarea „Neprihănitei Zămisliri”, începea Anul jubiliar al Milostivirii. Data nu a fost aleasă întâmplător: tot atunci se împlineau cincizeci de ani de la încheierea Conciliului Vatican II. Aceeași zi Papa Francisc a fixat-o ca și data la care intrau în vigoare cele două documente de el proclamate în forma „Motu Proprio” (locuțiune latină care indică un document, o numire sau orice decizie în general emanată „din proprie inițiativă” de cel care are puterea să o facă), prin care era reformat procesul canonic pentru cauzele de declarare a nulității căsătoriei în cele două Coduri de drept canonic: Mitis et Misericors Iesu pentru Codul Canoanelor Bisericilor Orientale și Mitis Iudex Dominus Iesus pentru Codul de drept canonic al Bisericii latine. Cele două documente modifică sensibil mai multe proceduri din procesele matrimoniale, înlocuind douăzeci și unu de canoane în fiecare din cele două coduri (1357-1377 din codul oriental, respectiv 1671-1691 din codul latin). Drept urmare s-a făcut simțită necesitatea explicării, pe de o parte, a intenției legislatorului (mens legislatoris) care a stat în spatele acestei reforme și, pe de altă parte, nevoia de a oferi repere practice personalului din Tribunalele bisericești, chemate să aplice noile proceduri.

Răspunzând acestor nevoi, Tribunalul de Apel al Rotei Romane a organizat la Roma, în perioada 7-12 martie, un curs de formare. Invitația de a participa s-a adresa în primul rând specialiștilor în drept canonic. Au participat peste cinci sute de persoane, din întreaga lume. Relatorii au fost persoane cu diferite funcții în Tribunalul Roman: judecători, comisari, avocați, mai multe dintre conferințe fiind susținute de Decanul Rotei, Monseniorul Pio Vito Pinto. Conferințele lor au fost axate, în prima parte a săptămânii, pe procedura de urmat în faza de introducere a unui proces matrimonial și în cazul căsătoriei sacramentale neconsumate (ratum et non consummatum): această căsătorie, validă dar neconsumată, poate primi dispensă de la Sfântul Părinte Papa după ce dosarul este instrumentat, în prima fază, în eparhia (dieceza) petenților, apoi de către Rota Romană, care propune Papei acordarea dispensei, dacă toate condițiile pentru aceasta sunt îndeplinite. Al doilea argument tratat a vizat procedura pentru constatarea nulității sacramentului Hirotonirii sacerdotale, în cazuri specifice – deși, conform statisticilor, rare. Ultima parte a săptămînii a vizat cele două Motu Proprio și noutățile introduse: posibilitatea desfășurării unui „proces scurt” în anumite situații, când sunt îndeplinite certe condiții; eliminarea obligativității de a avea o dublă sentință afirmativă în procesul de nulitate matrimonială (conform regulilor precedente, o sentință afirmativă, de nulitate a căsătoriei, pronunțată în primă instanță, trebuia confirmată în tribunalul de apel pentru a deveni definitivă; cu noile proceduri, această obligație este eliminată); o mai mare putere acordată Episcopului locului care poate organiza, în anumite situații, completul de judecată în propria persoană sau delegând un singur judecător (spre deosebire de procedura dinainte care cerea obligatoriu complet colegial format din trei judecători); noile proceduri insistă pe principiul vecinătății fizice dintre credincioși și structurile bisericești implicate în procesele canonice, cerând să fie constituite cât mai multe tribunale în teritoriu, aproape de oameni. De asemenea, insistând pe nevoia ca personalul implicat în tribunalele bisericești să fie just remunerat pentru activitatea sa, Papa Francisc cere să nu fie aplicate alte costuri pentru procesele matrimoniale, mai ales în contextul în care în unele părți alte lumii, un proces de acest fel putea ajunge la cheltuieli extrem de mari. S-a mai subliniat de asemenea că principiul care nu va putea fi pus în discuție niciodată este și va rămâne cel al indisolubilității căsătoriei: o căsătorie validă este încheiată pentru toată viața, la bine și la rău.

Toate aceste elemente au fost subliniate și de Sfântul Părinte însuși care, sâmbătă 12 martie, i-a primit în audiență pe cei care au frecventat cursul. Cu această ocazie, el a transmis tuturor principiul care a activat această reformă: dorința ca Biserica să se facă purtătoare de speranță și să-i ajute pe toți credincioșii să poată experimenta milostivirea lui Dumnezeu în orice situație, chiar și atunci când este vorba despre o judecată canonică.

Experimentarea milostivirii divine este o temă foarte importantă pentru Papa; aceasta se vede și din motto-ul episcopal pe care și l-a ales: miserando atque eligendo – cu privire (sentiment) de milostivire; întreaga Biserică, credincioși și ierarhie, este chemată să experimenteze milostivirea lui Dumnezeu și totodată să o împărtășească celorlalți.

Pr. Ioan BALEA

Vicar judecătoresc,

Eparhia greco-catolică de Maramureș

Vineri, 18 Martie 2016 00:00

Reuniunea Mariană

Reuniunea Mariană a fost fondată în anul 1563 la Roma de către un profesor al Colegiului Roman al Societății lui Isus, iezuitul belgian Johannes Leunis (1535-84). Acesta îi adună în jurul său pe elevii cu care se ruga împreună, cerând ocrotirea Mariei, vorbind totodată tinerilor despre persoana ei.

Reuniunea a fost aprobată oficial sub numele de „Prima Primaria”de către Papa Grigore XIII prin Bula „Omnipotenti Dei”, în data de 5 decembrie 1584.

Prin vrerea Papei Sixt al V-lea, în anul 1586, aceste întâlniri s-au extins, cuprinzând și adulții care aveau o devoțiune specială pentru Maria. Această mișcare s-a dezvoltat în timp, susținută fiind și de membrii clerului, astfel încât în fiecare parohie catolică s-au înființat societăți mariane, cu rol social și umanitar, pornind de la virtuțile Mariei, de la necesitatea păstrării credinței, sfințeniei, carității.

 

În România

În Biserica Română Unită cu Roma Greco Catolică, prima Reuniune Mariană a luat ființă în anul 1903 la Cluj. 

 La Blaj (în 1905) părintele spiritual al Seminarului Teologic Arhiepiscopal, Ștefan Roșianu, a înființat Reuniunea Mariană a clericilor, care, la rândul lor au înființat Reuniuni Mariane în parohii.   

La Oradea, pe data de 28 decembrie 1913 a avut loc Adunarea Generală de constituire a Reuniunii.

La Lugoj, Reuniunile Mariane s-au înființat sub păstorirea Episcopului Valeriu Traian Frențiu (1912 - 1922).

În Maramureș, la cererea și cu binecuvântarea Episcopului Dr. Alexandru Rusu (1931-1948), Reuniunea Mariană s-a înființat în toate parohiile (239 la număr în anul 1931).

Observăm că Episcopul Rusu a avut o devoțiune specială către Preacurata Fecioară Maria, întrucât pe data de 29 iunie 1931 la mănăstirea Bixad, în fața a peste 10 000 de credincioși veniți din toate părțile, procedează la „Închinarea Solemnă a Eparhiei sub scutul special al Preacuratei Fecioare Maria”.   

În anul 1948, odată cu interzicerea Bisericii Române Unite, a fost desființată și Reuniunea Mariană, membrii activând în clandestinitate. După anul 1990 asociația a fost reactivată în parohii în baza vechiului statut.

Președinta pe Maramureș a Reuniunii este dna. Lucica Ghișa.  

 

Scopul și spiritul Reuniunii Mariane

Reuniunea Mariană este o asociație religioasă care are drept scop promovarea unei devoțiuni deosebite față de Preacurata Fecioară Maria, model de trăire creștină și de virtuți care să conducă pe membrii lor:

-          la o viață creștină spre perfecțiune;

-          la aprofundarea credinței prin cunoașterea Evangheliei lui Cristos și a preceptelor Bisericii

-          la un apostolat rodnic pentru a răspândi Împărăția lui Cristos în suflete și în lume.

Asociația are ca model comunitățile primilor creștini descrise în Faptele Apostolilor (1,14; 2,42): „statornici în rugăciune într-un gând și o inimă împreună cu Maria, Mama lui Isus […] stăruitori în învățătura Apostolilor și unirea frățească, la frângerea pâinii și la rugăciuni”.

Astfel, membrii Reuniunii Mariane își propun:

-          să aibă o devoțiune deosebită către Fecioara Maria, să o cunoască, să o iubească, să o respecte și să o imite

-          să aprofundeze credința prin cunoașterea învățăturii lui Cristos și a Bisericii, meditând-o și aplicând-o în contextul actual, fideli fiind Magisteriului Bisericii

-          să creeze între ei o relație autentică

-          să fie apostoli și misionari după modelul Mariei

-          să respecte un program de  rugăciune personală, liturgică și comunitară.

 

Viața Reuniunii Mariane

            Din Reuniunea Mariană poate face parte orice creștin după împlinirea vârstei de 12 ani, care dorește să își trăiască angajamentele de la Botez sub scutul Fecioarei Maria și să se dedice la răspândirea împărăției lui Dumnezeu.

Dacă cineva dorește să se înscrie în Reuniune, va lua legătura cu președintele ei și va participa la întrunirile asociației in calitate de candidat. Candidatura poate dura de la 6 luni la 1 an.

Fiecare Reuniune își va alege o denumire inspirată din privilegiile sau sărbătorile Preacuratei Fecioare Maria. Își pot alege și un patron secundar dintre Sfinți.

Primirea în asociație se face după ritualul stabilit. Principalul angajament este acela de a se consacra Fecioarei Maria. La intrarea în Reuniunea Mariană candidatul primește diploma și medalia mariană încadrată în panglică albastră. Fiecare Reuniune își poate confecționa propriul steag de culoare albastră (sau alb cu albastru). Imnul Reuniunii este „Sub steagul tău, Marie”.  

 

Activitatea Reuniunii Mariane

Activitatea membrilor Reuniunii Mariane se va desfășura în domeniul personal pentru desăvârșirea proprie și prin apostolat față de aproapele.

Întrunirile mariane se țin cel puțin o dată pe lună cu asistentul lor spiritual, dar cu acordul membrilor se pot ține la două săptămâni sau în fiecare săptămână.

Întrunirile au ca scop:

-          cunoașterea și iubirea Mariei, prin citire de texte din învățătura Bisericii;

-          prezentarea unor învățături creștine susținute de asistentul spiritual;

-          rugăciune comună;

-          întreținerea unei atmosfere de prietenie, frățietate între membrii Reuniunii, împărtășirea experiențelor proprii;

-          stimularea la apostolat pentru răspândirea împărăției lui Cristos.

În cadrul Reuniunii fiecare membru își poate exercita activitatea de care este capabil după Carisma primită de la Dumnezeu.

Activitatea apostolică a membrilor Reuniunii se poate desfășura în diferite domenii: religios, caritativ, cultural, ecumenic.    

Domeniul religios: rugăciune în unire cu toți membrii familiei marianiste, prin reînnoirea consacrării la Maria, practicarea virtuților creștine și a exercițiilor de pietate. Ei vor îmbrățișa marile intenții ale Bisericii pentru mântuirea tuturor oamenilor, întoarcerea păcătoșilor, statornicia și sfințirea drepților, răspândirea credinței, ușurarea sufletelor din Purgator. Se vor strădui să aducă pe cât mai mulți la practica vieții religioase: spovadă, participarea la Sfânta Liturghie, împărtășanie, rugăciuni, ore de adorație, procesiuni, pelerinaje.

La fel, vor participa la acțiuni de înfrumusețare a Bisericii: aranjarea altarului, îngrijirea ornatelor, curățenie, etc.

Domeniul caritativ: Marianiștii se vor ocupa de investigarea și ajutorarea celor lipsiți de bunuri materiale și spirituale; vor vizita și ajuta bolnavii, săracii, bătrânii, persoanele singure; unde este nevoie se va face catehizarea și educarea copiilor.

Domeniul cultural: Reuniunea Mariană va organiza conferințe istorice, religioase, simpozioane, comemorări; se va îngriji de procurarea și studierea de cărți, reviste, ziare religioase și de răspândirea lor; va organiza întruniri de divertisment, recreare, excursii, cu scopul întăririi legăturilor spirituale dintre membrii reuniunii.

Domeniul ecumenic: Membrii Reuniunii Mariane își vor însuși spiritul Conciliului Vatican II, care dorește ca toți cei ce cred în Sfânta Treime și Isus Mântuitorul „să fie una”, să deprindă „ecumenismul spiritual”, care constă în „convertirea inimii și sfințirea vieții împreună cu rugăciuni individuale și publice pentru unirea creștinilor, care trebuie considerate sufletul întregii mișcări ecumenice”. (cfr. Vatican II, Unitatis Redinte-gratie 8).

Se vor organiza schimburi de experiență și rugăciuni între Reuniuni din aceeași eparhie sau țară.

Joi, 17 Martie 2016 00:00

Video gallery

   

Mesajul PS Vasile - Craciun 2015 -

Miercuri, 16 Martie 2016 00:00

Căsătorie și familie

 

Responsabil departament:

Pr. Piț Daniel

               

Miercuri, 16 Martie 2016 00:00

Ordinul terțiar Augustinian

Familia augustiniană este formată din membri ai ordinelor şi congregaţiilor care urmează regula sfântului Augustin, precum şi laici care se inspiră din spiritul său.

În sec. XI apar comunităţi de canonici regulari, care-şi trăiesc viaţa comună după Regula sf. Augustin. Dintr-o astfel de comunitate a făcut parte, vreme îndelungată, şi sf. Anton de Padova, unde a studiat în mod special sf. Scriptură.

Mai târziu, în 1244, ordinul augustinian apare ca și ordin de eremiţi, care în anul 1620 va avea 42 de provincii răspândite în mai multe ţări europene, 2000 de mănăstiri, 30000 monahi. În țara noastră se menționează actuala biserică reformată din Turda ca fiind o fostă mănăstire augustiniană, aparând neîntrerupt în documente până la reformă (anii 1550), după care este menţionată ca şi nelocuită, iar la începutul secolului al XVII-lea este preluată de reformaţi. Se pare că este vorba despre singura biserică augustiniană din Transilvania în picioare (în Ungaria istorică s-a mai păstrat o singură mănăstire, la Bardejov, Slovacia).

În 1845 apare ,,Congregaţia Augustinienilor Asumţionişti’’, care a fost întemeiată de Pr. Emanuel d’Alzon, originar din Franţa. Au fost înfiinţate şi mănăstiri pentru femei augustiniene. De aici au ieşit multe femei sfinte din care amintim pe: Rita de Cascia (+1457) -numită şi avocata cauzelor disperate-; sf.Clara de Montefalco -care prin devoţiunile ei faţă de patimile Domnului s-a învrednicit a avea în trupul său semnele chinurilor Sale-; sf. Iuliana de pe muntele Carnillon (aproape de Liege-Belgia) -care a contribuit la reîntoarcerea în Biserică a sărbătorii ,,Trupul Domnului’’(Joia Mare)-; Ecaterina Emerich -celebra vizionară-.

Din 1923 această congregaţie s-a stabilit şi în România, activând în câmpul educaţiei tineretului şi în alte opere apostolice: la Blaj (1923), Beiuş (1924), Lugoj (1926) şi Bucureşti (1934).

Pe lânga fiecare Comunitate Asumpționistă s-au format grupări terțiare de augustinieni, având o regulă de viață asemănătoare Ordinului prim.

În 1948, în România a început prigoana comunistă împotriva Bisericii Greco Catolice, care a afectat și Congregatia Asumpționistă. Unii membri au fost închiși, au lucrat în mină sau la canalul Dunăre-Marea Neagră, alții s-au retras în familiile lor sau au lucrat pentru a-și câștiga traiul, dar nu au încetat a face apostolat, primind chiar și noi membri în Congregatie.

După revoluția din 1989, călugării rămași în viață s-au regrupat la Blaj, apoi la Bucuresti.

În 1991 s-a inaugurat la Mărgineni, lângă Bacău, Mănăstirea Sfântul Augustin, centru pentru vocații și îndrumare spirituală.

 

Ce înseamnă a fi terțiar augustinian

A fi terţiar augustinian înseamnă a căuta sfinţenia şi a face un apostolat rodnic, spre care se îndreaptă în special cei care doresc să-şi orienteze viaţa spre sfaturile evanghelice, dar nu pot intra în mănăstiri. Papa Pius al XI-lea spunea că acest mijloc este la îndemâna tuturor pentru a păstra legea lui Dumnezeu şi a ajunge la desăvârşirea creştină. Aici trebuie să existe un spirit de iubire supranaturală (de caritate), în care totul este cuprins.

Sunt reguli simple care nu obligă în conştiinţă sub pedeapsa păcatului. În această atmosferă de libertate spirituală este nevoie de a se manifesta dragostea şi dorinţa de sfinţenie. Aici sufletul fervent îşi va găsi un spijin moral.

Pentru a deveni terţiar sunt necesare parcurgerea a 3 etape și a deveni:

  • Postulant (candidat, ,,cel care cere’’). Pentru a fi admis sunt necesare următoarele condiţii: moravuri bune; 14 ani împliniţi; să nu aibă datorii; consimţământul bărbatului pentru femeile căsătorite; să nu facă parte dintr-un alt ordin terţiar.
  • Novice. Admiterea se face printr-un ceremonial numit ,,înveşmântare’’ şi durează 1 an. Cu 2 luni înainte, maestru de novici prezintă motivele pentru care novicele trebuie să fie: admis, întârziat sau respins la a intra în rândul terţiarilor.
  • Terţiar. Începe după ceremonialul de depunere a ,,profesiunii’’ de terţiar.

 

După revoluția din 1989, părintele de pie memorie, Ștef Bernard de la Blaj, a condus, în mod direct, reînființarea de grupări ale ordinului terțiar, în toate eparhiile greco-catolice din România.

În Eparhia de Maramureș, superior al ordinului terțiar augustinian a fost pr. Chiș Gheorghe. Au intrat în acest ordin mulți credincioși, precum și studenți ai Institutului Teologic „Ep. Dr. Alexandru Rusu” din Baia Mare. Erau întâlniri deosebite, lunare. După trecerea la cele veșnice a pr. Chiș, activitatea a început să scadă din ce în ce mai mult, mai ales că majoritatea membrilor au renunțat să mai participe în mod regulat la întâlnirile lunare.

Este necesară o încercare de revigorare a acestui ordin terțiar, știind, mai ales, că sf. Augustin este fondatorul. El a fost nu numai un geniu teologic și uman, ci și unul dintre noi. Din operele sale, mai ales ,,Confesiunile’’, din scrisori şi predici, cunoaştem activitatea, viaţa sa interioară, an de an, aproape lună de lună, precum şi darurile cu care l-a înzestrat Dumnezeu. Deşi este unul din cei ,,care au onorat cel mai mult omenirea’’, în el găsim un om ca şi noi, supus slăbiciunilor şi greşelilor pe care nu le-a ascuns, ci dimpotrivă, le-a mărturisit public. În felul acesta, măreţia lui nu ne înspăimântă, ci, din contră, ne atrage ca şi un frate, ca şi un părinte. El ne apare ca unul care poate fi imitat în urmarea lui Dumnezeu, în sfinţenie, indiferent de slăbiciuni, de starea în care ne găsim la un moment dat. Sf. Augustin ne spune tututuror, clar și fără echivoc, să ne recunoaştem condiţia noastră de muritori păcătoşi. De la noi înşine nu avem nici un bine ci numai păcatul. Binele este numai de la Dumnezeu: ,,vrei să devii mare? începe de la a fi cel mai mic…”.

Odată, cînd i s-a părut că i-a mustrat prea tare pe credincioşi şi-a cerut scuze în felul următor: ,,Adesea în locuri strâmte, cloşca îşi calcă puişorii pe care-i încălzeşte, dar nu cu toată greutatea piciorului său, ea neîncetând a fi mamă’’.

Scrierile sale sunt pline de rugăciuni arzătoare, un fel de conversaţie neîntreruptă cu Dumnezeu. De aceea pentru el rugăciunea este expresia vieţii lui Dumnezeu în sufletul nostru. Prin rugăciune ne exprimăm credinţa, speranţa şi iubirea. Mai ales iubirea.

Acestea sunt doar câteva lucruri minunate prin care suntem cu toții legați de sf. Augustin. Astfel că, prin viaţa şi scrierile sale, sfântul Augustin va lumina Biserica Lui Cristos până la sfârşitul veacurilor!

Dr. OPRIȚA MIRCEA- superior în Eparhia de Maramureș.

Pr. Tibil Viorel, spiritual