Luni, 25 Noiembrie 2024

Scrisoarea pastorală

a Preasfinţitului părinte Vasile,

Episcop greco-catolic de Maramureş şi Sătmar

La mărita Sărbătoare a Învierii Domnului nostru

Isus Hristos

 

Vasile,

prin harul şi mila Bunului Dumnezeu, episcop greco-catolic de Maramureş şi Sătmar,

Onoratului cler împreună slujitor, cuvioşilor călugări, călugăriţe şi persoane consacrate, iubiţilor credincioşi greco-catolici şi tuturor creştinilor iubitori de Dumnezeu,

Har, pace şi îndurare de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Isus Hristos Cel Înviat din morţi!

Ziua Învierii, popoare, să ne luminăm! Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruinţă[1].

În mărita sărbătoare a Învierii Domnului, Biserica cântă de bucurie şi în acelaşi timp vesteşte cu putere şi încredere că Isus a învins moartea, că este Domn al veacurilor şi Stăpân al vieţii, începutul şi sfârşitul a toate.

Toate se luminează în această Sărbătoare a Sărbătorilor: decorul bisericii, feţele credincioşilor, sufletele oamenilor care au parcurs perioada Postului Mare cu gândul la Isus în suferinţă şi si-au unit suferinţele lor cu ale Mântuitorului ca semn al încrederii că suferinţa Lui a fost pentru noi şi că ea are putere purificatoare, înnoitoare, mântuitoare. Ne întâlnim şi în acest an,  în jurul altarelor bisericilor noastre pentru a lua lumină şi har, pentru a aduce prinosul nostru de mulţumită şi laudă lui Dumnezeu pentru tot ceea ce împlineşte în viaţa noastră. Alternând suferinţa cu bucuria, aşteptarea cu dorinţa, jertfa cu împlinirea, munca cu răsplata, mărturisim de fapt în însăşi profunzimea fiinţei noastre că suntem căutători şi doritori de Dumnezeu, că viaţa omului nu este destinată absenţei şi morţii, ci este deschisă spre Înviere.

Astăzi participăm la victoria lui Isus asupra morţii şi această bucurie tainică a credinţei ne călăuzeşte pe parcursul întregului an liturgic, motivându-ne speranţele, aşteptările, căutările şi activitatea noastră. „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (1Cor.15,14) ne spune Sfântul Apostol Pavel care şi-a fundamentat întreagă viaţa lui pe acest mare adevăr de credinţă: învierea lui Isus şi învierea noastră.

Sfânta Scriptură, ca un martor credibil al timpului şi peste timp, ne vorbeşte de acest adevăr mărturisit de alţi oameni care ne-au precedat şi care au învăţat din ceea ce s-a întâmplat, din ceea ce au trăit şi văzut, din ceea ce au experimentat şi înţeles, cum Dumnezeu l-a înviat pe Isus. Învierea lui, nu este o simplă reînsufleţire a unui mort, aşa cum a fost cea a lui Lazăr, a fiicei lui Iair, sau a tânărului din Nain, nici o revenire din moartea clinică, posibilă astăzi cu ajutorul aparatelor medicale moderne, ci este o noutate absolută care vorbeşte despre puterea lui Dumnezeu şi despre originea Treimică a lui Isus Fiul lui Dumnezeu, precum şi despre destinul omului.  Cel ce a Înviat din morţi nu mai moare, fiindcă moartea nu mai are putere asupra lui, ea fiind depăşită, mărginită în limite sale, chiar înfrântă. Astfel, raportarea noastră a creştinilor mileniului al treilea la acest eveniment, nu este asemenea unui  eveniment oarecare al trecutului care îşi păstrează doar puterea de exemplu, ci este  un eveniment contemporan cu noi. Chiar dacă timpul istoric în care a trăit Isus a fost unul concret, îndepărtat de al nostru, caracterizat şi influenţat de cultura predominantă a epocii,  prin Înviere El este viu, trăieşte pentru totdeauna în veşnicia lui Dumnezeu, iar în istorie, în mintea şi inimile celor care cred în El şi îl mărturisesc ca Fiu al lui Dumnezeu.

Această noutate, nemaiîntâlnită vreodată şi de neconceput pentru mintea omenească, s-a descoperit apostolilor, care odată încredinţaţi de acest adevăr nu s-au mai despărţit de El, ci L-au făcut cunoscut chiar cu preţul vieţii lor. Învierea este asemenea unei seminţe mici care a fost semănată în cronologia istoriei, dar ea creşte odată cu fiecare generaţie de creştini. Cei doi ucenici care mergeau spre Emaus, nu L-au recunoscut pe Isus care călătorea împreună cu ei şi deşi le explica Scriptura care vorbea de împlinirea promisiunii lui Dumnezeu, nu au putut să-L cunoască decât la frângerea pâinii când li s-au deschis ochii, adică puterea de înţelegere, iar atunci când L-au recunoscut, Isus s-a făcut nevăzut. Aceasta este provocarea credinţei noastre: Isus este prezent, este viu, este contemporan cu noi, aşteaptă doar să fie recunoscut.

 

Iubiţi credincioşi,

Sărbătorim în acest an Învierea Domnului tocmai în Anul pastoral dedicat credinţei, întâlnindu-se astfel, în mod fericit, fundamentul credinţei creştine cu nevoia unei cunoaşteri cât mai aprofundate a ceea ce credem şi mărturisim. Diferitele programe şi activităţi care ne sunt propuse în acest an, au ca scop imediat revigorarea şi aprofundarea credinţei creştine. Orice înnoire este posibilă abia după ce sufletul omului identifică noutatea de care are nevoie pentru a se schimba, pentru a progresa, pentru a se sfinţi. Ne este cunoscut tuturor pelerinajul pe care îl facem la Sighet în onoarea martirilor şi mărturisitorilor credinţei noastre, iar în acest an, fiind unul special, vom fi împreună  toţi ierarhii catolici din România pentru celebrarea sfintei şi dumnezeieştii Liturghii pe locul mormintelor necunoscute ale înaintaşilor noştri. Cimitirul săracilor, aşa cum este cunoscut locul unde îşi aşteaptă obşteasca înviere trupurile episcopilor morţi în faimă de martiri, este un mare şi natural antimis, un loc sfinţit de jertfă şi prin urmare un loc al harului. Sperăm să ne regăsim acolo împreună cu dumneavoastră şi cu alţi mulţi credincioşi care vin din toată ţara pentru a se reculege şi a-şi aduce darul lor de laudă şi cerere către Dumnezeu, pentru întărirea în credinţă şi împărtăşirea bogatelor haruri care acolo se revarsă.

Credinţa în înviere şi în biruinţă i-a făcut pe înaintaşii noştri să rămână fideli Domnului şi Bisericii sale, îndurând cu răbdare toate încercările care s-au abătut asupra lor, ducând crucea suferinţelor şi umilinţelor închisorii cu speranţa a ceea ce va urma. Tot în acest an va avea loc la Bucureşti, ceremonia de beatificare a Monseniorului Vladimir Ghika, preot român mort şi el în închisoare pentru credinţă. Este un alt semn al lucrării harului care reînnoieşte Biserica catolică din România şi o îmbogăţeşte cu un fericit martir care devine mijlocitor pentru noi: „De aceea, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte. Cu ochii aţintiţi asupra lui Isus, începătorul şi plinitorul credinţei” (Evrei 12,1-2).

 

Iubiţi credincioşi,

În acest an, sărbătorim Paştile în luna florilor, când natura toată este reînnoită, pregătită şi  îmbrăcată pentru sărbătoare. Avem prezente cuvintele Mântuitorului care ne îndeamnă să luăm seama şi să învăţăm de la natură, fiind şi ea opera Creatorului: „Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc (…) iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?” (Mt. 6,28.30). Oare, despre ce fel de îmbrăcăminte şi împodobire este vorba pentru noi?

În crezul niceo-constantinopolitan pe care îl rostim la fiecare sfântă Liturghie şi care este o sinteză dogmatică a credinţei creştine, fiind memoria colectivă a Bisericii asupra istoriei mântuirii, spunem: „cred/aştept învierea morţilor şi  viaţa de veci”, mărturisind astfel adevărul ultim despre noi înşine şi aşteptarea plină de încredere a întâlnirii cu Hristos cel Înviat. Ne vom îmbrăca astfel în mărire şi trupurile noastre muritoare se vor transforma/spiritualiza, devenind incoruptibile: „Aşa este şi învierea morţilor: se seamănă trupul întru stricăciune, învie întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, învie întru mărire, se seamănă întru slăbiciune, învie întru putere; se seamănă trup firesc, învie trup spiritual. Dacă este trup firesc, este şi trup spiritual” (1 Cor. 15,42-44). Dar cum vor fi posibile acestea de vreme ce cunoaştem legea firii care îşi are bine definite coordonatele şi care ne arată că trupul omului este supus devenirii şi morţii. Sfântul Apostol Pavel, care a ajuns la credinţa în înviere după ce i s-a arătat Hristos Domnul pe drumul Damascului şi după ce îndelung a meditat Scripturile pe care le cunoştea bine, schiţează un răspuns pentru noi: „ Precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia. Dar fiecare în rândul cetei sale: Hristos începătură, apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui”(1 Cor. 15,22-23). Aşadar, învierea noastră nu este doar un eveniment viitor, ci ea are o conotaţie reală în prezent. Rădăcina nemuririi a fost sădită în noi odată cu botezul pe care l-am primit, învierea noastră a început şi viaţa creştină este în ea însăşi o viaţă nouă, întrucât este spirituală, provine din Spiritul lui Hristos şi ne conduce spre El prin conformarea vieţii noastre cu a Lui: „Dacă Spiritul Celui ce a înviat pe Isus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Spiritul Său care locuieşte în voi” (Rom. 8,11). Aşadar, creştinul este cel ce are Spiritul lui Hristos în el, cel care doreşte şi se străduieşte să-i aparţină. Nu este suficientă şi nici elocventă o simplă apartenenţă formală la o confesiune creştină, fără roadele spirituale pe care le presupune viaţa creştină.

Chiar dacă în viaţa noastră personală, comunitară şi socială, simţim încă prezenţa şi vedem şi roadele întunericului care lucrează prin mădularele omului adamic, pământesc, totuşi chemarea noastră şi statutul creştin cer înfăptuirea roadelor luminii, pentru a-L face văzut pe Cel nevăzut: „Iar roada Spiritului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege” (Gal. 5,22-23).

Cu dorinţa de a vedea tot mai mult crescând vitalitatea credinţei în comunităţile şi parohiile noastre, mă fac părtaş sentimentelor de recunoştinţă pentru toţi aceia care susţin Biserica noastră prin jertfă şi rugăciune, prin statornicie şi zel apostolic, aducându-şi obolul dragostei lor pentru împlinirea dorinţei Mântuitorului „ca toţi să fie una, după cum Tu Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis”(Ioan 17,21).

Cu aceste gânduri, îmi îndrept cugetul spre fiecare dintre dumneavoastră, acolo unde sunteţi împreună cu cei dragi şi în locul unde mărturisiţi credinţa în Învierea lui Hristos şi unitatea Bisericii sale. Avem un gând aparte în rugăciune pentru toţi cei în vârstă, bolnavi sau în alte dificultăţi, pentru cei care nu sunt astăzi cu noi la această sfântă şi dumnezeiască Liturghie, din diferite motive şi mai ales pentru aceia care nu se lasă atinşi de lumina lui Hristos.

Tuturor vă doresc să aveţi parte de mult har şi lumină sufletească, de bucurie sfântă în Domnul prin comuniunea în credinţă, precum şi de o Sărbătoare pascală frumoasă şi îmbelşugată!

Hristos a Înviat!

 Al vostru doritor de tot binele,

 Vasile

Episcop de Maramureş şi Sătmar

 

Dată în Baia Mare, din reşedinţa noastră episcopală, la marea Sărbătoare a Învierii Domnului, în Anul Domnului 2013, în cel de-al doilea an în scaunul arhieresc al Eparhiei de Maramureş.

[1] Irmosul Cântării întâi din Canonul Paștilor.