Iubiţi credincioşi,

Întâmpinăm şi în acest an sărbătoarea Naşterii Domnului cu bucurie, în cântul duios al colindelor, în atmosfera plăcută a mediului familial şi în speranţa împlinirii vieţii noastre personale. Perioada postului Crăciunului ne-a permis să ne pregătim pentru acest eveniment deosebit al istoriei lumii şi istoriei mântuirii, căutând în viaţa noastră personală semnele chemării lui Dumnezeu şi înţelegerea timpului în care ne aflăm în acest moment particular al istoriei. Pomenirea în această perioadă de pregătire a profeţilor minori Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, precum şi a profetului Daniel, ne-au purtat simţămintele spirituale în dimensiunea timpului îndepărtat al altor oameni dinaintea noastră care l-au prevestit şi aşteptat pe Mesia, iar noi astăzi, cei prezenţi în biserică şi toţi credincioşii creştini, ne bucurăm de împlinirea profeţiilor şi de prezenţa Mântuitorului în viaţa noastră.

Aş dori, să ne îndreptăm atenţia, în acest an marcat de însemnate schimbări bisericeşti, asupra Evangheliei după Luca, care descrie cu atât de multă profunzime însemnătatea naşterii lui Isus în cotidianul unei lumi care îşi urmează cursul ei, cu oameni care îl caută, sau nu pe Dumnezeu. Întreagă opera sa, evanghelistul o concepe în coordonatele rugăciunii comunitare din Templu din Ierusalim. Evanghelia începe şi se termină cu rugăciunea din Templu. Avem în capitolul 1 oferta de tămâie a preotului Zaharia care slujeşte şi rugăciunea poporului care aşteaptă afară. La sfârşit, în cap. 24, îi vedem de asemenea pe apostoli, care îl laudă pe Dumnezeu pentru tot ceea ce El a împlinit prin Isus; „erau în toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu”. Oferta de tămâie precede venirea Înaintemergătorului, la fel cum rugăciunea poporului, aminteşte Domnului de pactul şi fidelitatea Sa, şi de nevoia de a interveni în favoarea lui. Celebrările noastre liturgice şi în special cea de astăzi, se înscrie în aceiaşi dinamică biblică a aşteptării şi împlinirii. Mântuitorul s-a născut, îl purtăm cu noi în suflet şi ne predispunem pentru ceea ce va urma, sfințirea noastră și împlinirea definitivă. Sufletul omului, suspină după o împlinire mai profundă şi viaţa noastră a tuturor se consumă între aşteptări şi împliniri, care toate împreună ne dau sensul existenţei şi surprind necesităţile cu adevărat importante din viaţa noastră.

Biserica fiind în rugăciune permanentă, îl doreşte pe Mântuitorul şi îi predispune pe fiii ei, venirii Sale definitive.

Evenimentul naşterii lui Isus, aşa cum este prezentat de sf. ev. Luca, nu are nimic extraordinar ca fenomen, totul se întâmplă în cursul evenimentelor istoriei, lumea îşi urmează cursul ei, oamenii sunt preocupaţi fiecare în parte de ale sale şi sunt supuşi condiţionărilor vieţii de fiecare zi. Doar îngerul, mesagerul lui Dumnezeu anunţă păstorilor ceea ce s-a întâmplat: „iată vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul” , subliniind astfel, extraordinarul evenimentului în naturaleţea lui. Avem aşadar, un plan al istoriei ca o linie ce tinde spre infinit şi un plan al lui Dumnezeu care intersectează istoria oamenilor şi se realizează prin istoria oamenilor. Din planul istoriei noastre personale, iubiţi credincioşi, sper că fiecare dintre noi tinde spre planul lui Dumnezeu, pentru ca el să se împlinească şi prin noi şi în felul acesta să ne regăsim în coordonatele existenţiale ale drumului propriu în care pacea şi mulţumirea sufletească ne însoţesc.

La fel ca în timpul naşterii lui Isus şi astăzi, istoria îşi urmează cursul ei. Atunci era împăratul roman August care domina lumea şi se prezenta ca un garant al păcii, ca un protector al popoarelor, voia să ştie câţi supuşi are şi de aceea ordonă un recensământ. Scopul acestuia era de a-i asigura sentimentul de putere, ştiind peste câţi domneşte şi în acelaşi timp îi permitea colectarea taxelor mai eficient. Avem aşadar, o lume şi relaţii stabilite în funcţie de economie şi de influenţa politică, la fel cum astăzi preocuparea majoră se concentrează pe criza economică şi pe ţesătura planurilor partidelor politice. Am avut de asemenea, un recensământ care printre alte multe date necesare şi importante, stabileşte şi numărul credincioşilor şi procentajul pe care se poate sprijini fiecare cult în raportul său cu statul. Majoritatea, ca entitate îşi va justifica mereu toate drepturile şi va tinde să-l marginalizeze pe minoritar, în logica precedenţei numărului şi cantităţii. Câţi oare privesc dincolo de cifre, pentru a vedea persoanele care stau în spatele lor şi pentru care nevoia de a fi recunoscut, acceptat şi respectat ca persoană este mai importantă decât cantitatea de bunuri la care are drept.

Sfânta Fecioară împreună cu dreptul Iosif se supun ordinului împăratului şi ajung la Betleem, oraşul lui David, duşi de nevoia de a împlini porunca şi astfel planul lui Dumnezeu lucrează prin istoria oamenilor şi tot prin ea se face cunoscut. Preasfânta Născătoare, aduce pe lume copilul dumnezeiesc, fără ca ea să poată alege timpul şi locul, circumstanţe mai bune, sau momentul potrivit al naşterii. Nu are loc în casele de oaspeţi, nu este primită în societatea înaltă, nu-şi găseşte sălaş între oamenii preocupaţii doar de ei înşişi şi de problemele lor şi nu are nici un ajutor, ea însăşi înfaşă copilul şi îl pune în iesle. Noi, credincioşii de azi, care avem atâtea aşteptări, de la celălalt, de la părinţi, de la familie, de la toţi, cum ne predispunem sentimentele şi cum ne comportăm? Ca şi cei cărora totul li se cuvine, sau ca cei ce privesc cu disponibilitate spre nevoile celuilalt?

Familia sfântă îşi găseşte loc într-un adăpost al vitelor şi Isus este pus într-o iesle. Înţelegem mai bine condiţia Fiului lui Dumnezeu în lume şi a omului drept pe pământ din cuvintele de mai târziu ale Mântuitorului: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde să-şi plece capul” .

Isus îşi începe drumul său pământesc într-un loc sărac şi periferic, nici El, nici mama Lui nu au drumul deschis şi succesul asigurat în lumea aceasta. Sunt săraci şi fără pretenţii şi trebuie să-şi găsească propriu lor drum, aşa cum circumstanţele le permit.

Iubiţi credincioşi,

În aceste condiţii fireşti şi în circumstanţele date ale vieţii noastre personale şi comunitare, în preocupările şi grijile de fiecare zi, în tensiunea alegerii binelui şi în satisfacţia datoriei împlinite, celebrăm astăzi Naşterea Domnului. Am venit spre Biserică şi participăm la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie cu tot ceea ce suntem în profundul fiinţei noastre, cu propria istorie ştiută doar de noi şi de Dumnezeu. Ceea ce face ca această zi şi sărbătoare să fie deosebită, este tocmai misterul celebrat, faptul de a fi împreună şi cântul colindelor care imită corurile îngerilor. Aşa cum păstorilor, cei mai simpli oameni ai timpului, li s-a vestit noutatea care se afla în spatele unui eveniment firesc, aşa colindele dau sens timpului pe care îl trăim şi-l sărbătorim. Ei care la început s-au înfricoşat, li se anunţă bucurie mare, ei fiind umili şi curaţi cu inima, sunt primii destinatari ai veştii naşterii Mântuitorului şi a misterului lui Dumnezeu. Pentru ei, misterul lui Dumnezeu se descoperă în contextul obişnuit al vieţii lor şi în felul acesta pot să-l intuiască, să-l perceapă mai bine şi să înţeleagă că această naştere este pentru ei, că misterul este legat de viaţa lor şi că nu este ceva impersonal sau inaccesibil. Regele şi Creatorul Universului nu se găseşte în palat, acolo unde ei nu au acces, ci în iesle, locul comun şi binecunoscut de ei. Inima, ca centru al persoanei, este locul în care fiecare dintre noi are acces la misterul lui Dumnezeu şi locul în care Creatorul şi Mântuitorul se lasă intuit şi perceput. Circumstanţele vieţii noastre (lupta ta, sărăcia ta, speranţa ta) sunt cele care ascund drumul concret şi corect pe care suntem chemaţi să-l parcurgem în înţelegerea tot mai profundă a misterului Întrupării, ca drum împreună cu Dumnezeu.

Astăzi îl preamărim pe Dumnezeu cu aceleaşi cuvinte ale îngerilor care indică sensul pe care această sărbătoare o are pentru El şi pentru oameni: „mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” . Naşterea lui Hristos, sau venirea Mântuitorului la noi trebuie să o primim şi să o privim precum o iniţiativă a Domnului prin care El doreşte să-şi arate dragostea şi mila Sa. Ea este asemenea unui suflu nou care trebuie să se extindă şi să ajungă la toţi oamenii, iar pentru aceasta este nevoie şi de participarea fiecărui doritor la această istorie. El aduce pacea, cine îl primeşte are pace.

Crăciunul nu este numai încântare şi impresie, care atinge chiar şi pe cei mai puţin credincioşi sau nepracticanţi, ci este înainte de toate sărbătoarea credinţei profunde care ne invită de fiecare dată şi în fiecare an să reflectăm, să „punem în inimă” asemenea Maicii Sfinte. Impresiile şi sentimentele se schimbă, sau se consumă, însă atitudinea pozitivă alimentată de credinţă şi coerenţa vieţii, ca răspuns dat darului lui Dumnezeu, sunt cele care înnobilează şi îmbogăţesc persoana umană.

Iubiţi credincioşi,

În timpul scurt care ne-a rămas până la începerea anului dedicat credinţei, prin care întreaga Biserică este invitată de către Sfântul Părinte Papa să aprofundeze dimensiunea mântuitoare a acestei virtuţi cardinale, perioadă catehetică, care va începe în toamna anului viitor, noi clerul şi credincioşii din Eparhia de Maramureş, dorim să abordăm prin studiu şi cateheză, să atingem şi să simţim viaţa Bisericii. A ne îndrepta privirea şi simţămintele spre Biserică, ca instituţie divino-umană, ca popor al lui Dumnezeu care trăieşte într-un loc determinat în unitatea mărturisirii aceleiaşi credinţe şi în împărtăşirea cu aceleaşi sfintele Taine, este un demers necesar pentru a înţelege atât specificitatea, cât şi universalitatea Bisericii noastre. Nu este întâmplător şi nici rodul hazardului, faptul că aparţinem, ne-am născut sau trăim în această Biserică martirizată, aşa cum nu este indiferent unde ne propunem să ne mărturisim credinţa.

În contextul sărbătorii Crăciunului, lumina cerească şi atenţia credinciosului se îndreaptă spre Pruncul Sfânt care a venit în lume şi spre familia acestuia din Nazaret care l-a primit, l-a ocrotit şi l-a înconjurat cu dragoste. Comuniunea în familia sfântă era dată de prezenţa Fiului lui Dumnezeu întrupat, ca centru înspre care se îndrepta atenţia, afectivitatea, datoria de îndeplinit, şi de asemenea, de dragostea şi respectul membrilor ei. Biserica, ca prezenţă în timp a Mântuitorului în sufletele celor care cred, este comuniune frăţească şi trup comun, cu o fizionomie concretă, o identitate proprie şi un nume. Pe noi credincioşii greco-catolici, ne-a ales Domnul, prin părinţii şi înaintaşii noştri să fim în această ţară semnul vizibil al unităţii Bisericii lui Hristos şi întrupare a Bisericii celei Una. Pentru aceasta, neavând noi vreun merit deosebit, decât statornicia în răbdare şi dragoste faţă de istoria şi misiunea ei, nu trebuie să ne înspăimântăm de ceea ce trăim, de tendinţa de marginalizare şi de minimizare a istoriei şi rolului acestei Biserici, ci să avem curaj şi să privim realitatea cu ochii credinţei.

Isus abia născut a trebuit să înfrunte împreună cu mama Lui şi cu dreptul Iosif, pericolul persecuţiei lui Irod şi exilul. Au fost conduşi de înger în Egipt şi mai apoi din nou înspre ţara şi patria lor. Dumnezeu Însuşi a avut grijă de ei şi i-a călăuzit prin istorie, nu fără înfruntarea greutăţilor şi a adversităţilor celor cu care interacţionau. Puterea politică şi optica ei nu avea altă măsură pentru Regele nou născut, decât săraca lectură a realităţii în termeni de concurenţă şi pericol, excluzând astfel logica credinţei şi posibilitatea primirii Lui ca dar şi mântuire.

Aceste încercări nu i-au determinat pe membrii familiei sfinte nici să se separe, sau să urmeze alte căi şi nici să-şi caute locurile cele mai comode, ci au rămas fideli misiunii lor, în strânsă legătură cu Cel ce i-a mandatat şi i-a călăuzit. Simţindu-ne şi noi, parte a unei istorii de credinţă, în comuniune cu cei care ne-au precedat, cu siguranţă că vom avea mai mult entuziasm şi vom şti să privim cu seninătate condiţiile istorice neprielnice, pentru a merge înainte înspre împlinirea voinţei Domnului. Lucrarea Lui nu poate fi zădărnicită de nimeni, poate fi probabil amânată, însă nu oprită. Sunt încredinţat că privind la Biserică, ca la o mamă, fiecare va găsi modul cel mai potrivit de a se raporta la ea şi prin ea oamenilor care o alcătuiesc şi o zidesc. O accentuare a vieţii spirituale în condiţiile şi circumstanţele date, poate fi drum comun de apropiere în iubire şi speranţă.

Rămân recunoscător fiecăruia dintre dumneavoastră, pentru credinţa şi devotamentul pe care le manifestaţi, pentru rugăciunea pe care o faceţi şi pentru grija pe care o aveţi pentru Biserică. Cât timp ne vom identifica cu ea şi o vom simţi ca parte din sufletul nostru, nu ne va fi greu să o urmăm, ştiind că îl urmăm pe Domnul, ci o vom face cu seninătate şi dragoste, intuind prin ea drumul nostru spre mântuire. Credinţa este lumina care ne ajută să vedem dincolo de realităţile istorice şi în spatele fenomenelor acesteia. Aşa cum păstorii venind la Betleem dorind să vadă minunea ce li s-a vestit, au văzut doar un copil nou născut înfăşat în iesle, dar au crezut că El este Mântuitorul lumii, tot aşa fiecare credincios este chemat să vadă realităţile mai profunde care sunt prezente în Biserică, în celebrarea sfintelor Taine şi în modul cum ni se propun şi se dăruiesc ca întâlnire cu Domnul. Ei „văzându-L, au vestit cuvântul grăit lor despre acest Copil şi toţi câţi auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori” .
Ajunşi la acest moment solemn al sărbătorii, doresc să vă urez tuturor, familiilor dumneavoastră şi celor dragi, Sărbători sfinte şi binecuvântate, cu alese haruri cereşti, cu bucurie şi pace!

La mulţi şi sfinţi ani!
Cu părintească dragoste,

† Vasile
Episcop de Maramureş

Dată în Baia Mare, din reşedinţa noastră episcopală, la marea Sărbătoare a Naşterii după trup a Domnului şi Dumnezeului nostru Isus Hristos, în Anul Domnului 2011, în cel dintâi an în scaunul arhieresc al Eparhiei de Maramureş.