Luni, 25 Noiembrie 2024
pasti 2019

Scrisoare Pastorală la sărbătoarea
Învierii Domnului 2019

 

Onoratului cler împreună slujitor, cuvioșilor călugări și călugărițe,

persoanelor consacrate și tuturor credincioșilor iubitori de Dumnezeu

 

Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri

și pe noi pe pământ ne învrednicește cu inimă curată să Te mărim.

(din Canonul Învierii) 

 

     Dragi credincioși,

În sfânta sărbătoare a Învierii Domnului sentimentele noastre, ale celor care îl urmăm pe Isus, sunt pătrunse de bucuria sfântă a biruinței Lui asupra morții. Participăm la această bucurie cu sufletul plin de recunoștință pentru marea Sa iubire pentru noi și îi aducem laudă și mulțumire. Sunt bucuros că și în acest an pot să mă apropii prin cuvânt de fiecare dintre dumneavoastră și să mă fac mesager al credinței noastre, vestindu-vă cu drag: Hristos a Înviat!

Vestea Învierii, proclamată mai întâi de Îngeri, risipește întunericul fricii și al neîncrederii din sufletele ucenicilor lui Isus și îi întâmpină cu noutatea Evangheliei care ajunge până la noi. Această Veste bună și mereu nouă este adresată tuturor oamenilor, pentru că toți poartă în adâncul sufletului dorința profundă a unei vieți  împlinite, dorința vieții veșnice.

Sfântul evanghelist Ioan ne spune că: fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica) și ușile fiind încuiate, unde erau adunați ucenicii de frica Iudeilor, a venit Isus și a stat în mijloc și le-a zis: Pace vouă! Și zicând acestea, le-a arătat mâinile și coasta Sa (Ioan 20,19).

Sărbătoarea Paștelui este acest neîntrerupt șir al întâlnirii creștinilor cu Isus cel Înviat, care vine în mijlocul lor și se prezintă pe Sine ca Domn biruitor al răului, al păcatului și al morții. Păcatele oamenilor și  toate plăgile omenirii au lăsat urme adânci și vizibile în mâinile și coasta Lui. El îi salută pe ucenicii Săi cu salutul și darul păcii ca semn distinctiv al prezenței dumnezeiești în lume.

Apostolii erau temători și stăteau ascunși în casă de frica celor întâmplate și a ceea ce ar putea să li se întâmple. Moartea violentă a lui Isus și suferințele prin care El a trecut, i-a marcat așa de mult încât frica a pus stăpânire pe ei și nu îndrăzneau să iasă afară și nici să prevadă ceea ce avea să vină. Omul se află adeseori sub povara fricii de viitor, a regretului față de trecut și a ceea ce ar fi trebuit să facă pentru ca situația prezentă să fie diferită. Chiar și comunitățile creștine din diferitele părți ale lumii, care se află în situații dificile, se înfricoșează de provocările prezentului și au tendința de a se închide în ele însele, fie pentru că sunt minoritare, fie din cauza ideologiilor predominante în țările în care trăiesc.

Experiența pascală a apostolilor vine să ne reamintească că frica poate fi învinsă de actualizarea memoriei prezenței lui Isus în mijlocul nostru. Isus Însuși le vine în întâmpinare ucenicilor Săi, stă în mijlocul lor și le spune: Pace vouă! Precum m-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Spirit Sfânt; (Ioan 20,21).

Prezența lui Isus cel Înviat în comunitatea creștină și în sufletele celor care cred în El, alungă întunericul fricii și al neîncrederii, aducând cu Sine lumină și pace. Aceste daruri sunt bunuri de mare preț, care bucură sufletul omului și îl fac să fie senin și încrezător. Comunitățile noastre adunate în jurul altarelor, asemeni apostolilor în jurul lui Isus, mărturisesc la sfânta Liturghie întâlnirea tainică cu Mântuitorul și își găsesc în sfânta Euharistie, hrana sufletească și norma de viață, care le transformă în biserici vii.

În drum spre Emaus, cei doi ucenici amintiți de evanghelistul Luca, descoperă în călătorul necunoscut pe însuși Domnul Înviat și la frângerea pâinii, ochii lor se deschid. Pentru ei a fost o adevărată luminare a minții care le-a adus o mare bucurie, așa cum este și pentru noi, atunci când îl recunoaștem și îl vedem în cuvintele sfintei Evanghelii și în gesturile simple ale sfintei Liturghii, unde ne invită să primim mereu pacea Sa. Cu cât credința este mai vie în sufletul omului, cu atât pacea și bucuria cresc tot mai mult. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând că este Domnul (Ioan 20,19).

În seara acelei prime zile de Paști, Isus nu doar se arată ucenicilor Săi, ci și rămâne cu ei, însoțindu-i în misiunea apostolică. De atunci nu s-a mai despărțit niciodată de ei, ci lucrează împreună cu Biserica Sa la menținerea în lume a darului păcii și la alinarea și vindecarea sufletelor înstrăinate. Semne și minuni se înfăptuiesc și astăzi, și pentru a fi văzute e nevoie de ochii credinței. De aceea, orice înnoire a omului lăuntric este de fapt o convertire a minții din întuneric spre lumină și o mărturisire a întâlnirii cu Hristos.  

         

     Iubiți credincioși,

În ziua de Paști Isus vine în întâmpinarea apostolilor Săi și înainte de a-i trimite în lume, le arată mâinile și coasta Sa, în care puteau fi văzute rănile lăsate de cuiele și sulița cu care a fost străpuns. Aceste răni imprimate în trupul Său glorios nu sunt doar semnele prin care El să fie recunoscut, ci și izvoare ale iubirii și milostivirii.

Pentru oameni, mâinile sunt membrele trupului cu care muncesc și își câștigă existența, cu ajutorul cărora transformă realitatea din jurul lor. Ele sunt simbolul faptelor și chiar și atunci când acestea nu se mai văd, urma lor rămâne imprimată în memoria făptuitorului.

Rănile lui Isus mărturisesc iubirea Lui pentru noi și puține atitudini omenești sunt mai nepotrivite decât lipsa de răspuns la o asemenea iubire, sau nerecunoștința. Într-o lume în care indiferentismul religios crește și rănile societății se adâncesc, este cu atât mai prețioasă fidelitatea față de Biserică și implicarea perseverentă în mărturisirea vieții celei noi adusă de Învierea Mântuitorului.

Anul acesta așa după cum ne este binecunoscut, ne vom bucura de beatificarea episcopilor noștri martiri și de vizita Papei Francisc în țara noastră. Un eveniment important, pe care Biserica noastră îl așteaptă cu bucurie și la care suntem chemați să participăm cu prezența, cu inima și cu rugăciunea de mulțumire. La Sfânta Liturghie care se va celebra la Blaj, Sfântul Părinte îi va declara pe cei șapte ierarhi în mod solemn, fericiți martiri, iar chipurile lor vor fi dezvelite pentru a fi venerate. Se încheie astfel prin lauda adusă lui Dumnezeu, lungul drum al Crucii pe care păstorii noștri sufletești au pășit în urmă cu șapte decenii. Și-au asumat crucea slujirii până la capăt și jertfa de ei înșiși i-a făcut asemănători lui Hristos Arhiereul cel mare, care se dă pe Sine pentru noi și azi în taina euharistică.

Vremurile grele de prigoană prin care Biserica noastră a trecut, au lăsat urme adânci în comunitățile noastre și în societate, iar semnele cuielor se văd și astăzi. Mântuitorul Înviat poartă El însuși semnele suferințelor Sale în trupul Său glorios și se arată apostolilor ca biruitor. Încercările și umilințele, suferințele și batjocura prin care au trecut martirii au trecut, însă a rămas ceea ce aveau în suflet: fidelitatea, dăruirea și dragostea născută din răbdare.

Sfântul Părinte Papa Ioan Paul II, cu ocazia vizitei istorice în România, în urmă cu 20 de ani, în predica ținută în catedrala Sfântul Iosif din București unde a celebrat sfânta Liturghie în ritul nostru, spunea: Iubiți frați, lanțurile voastre, lanțurile enoriașilor voștri constituie gloria, mândria Bisericii: adevărul v-a făcut liberi! Au încercat să vă reducă la tăcere libertatea, să o sufoce, dar nu au reușit. Voi ați rămas liberi lăuntric, chiar dacă în lanțuri; liberi, chiar dacă în plânset și lipsuri; liberi, chiar dacă toate comunitățile voastre erau profanate și lovite.

Cu aceste cuvinte admirative și evocatoare de memorie, sfântul Ioan Paul II  surprindea istoria recentă a Bisericii noastre, pe care o vedea ca un timp pascal.  Trecerea ei prin Vinerea Mare i-a deschis zorile Duminicii Învierii,  și de aceea Papa ne amintește nouă, celor de azi, de adevăratul izvor al iertării, cu îndemnul: Vindecați rănile trecutului prin iubire. Suferința comună să nu genereze separare, ci să trezească miracolul reconcilierii. Nu este oare acesta miracolul pe care lumea îl așteaptă de la cei ce cred?

Timpul sfânt al sărbătorii Paștelui ne cheamă la mărturia unei vieți noi care se naște din iubirea lui Dumnezeu și se manifestă în bunătate și milostivire. Biserica însăși și comunitatea creștină, are misiunea clară de a fi în lume purtătoare de Spirit Sfânt, vindecând orice boală și neputință din popor.

 

     Iubiți fii sufletești,

Comunitatea parohială este casa comună a celor ce se recunosc a fi fiii Bisericii și locul unde ne trăim credința. Împreună cu ceilalți frați și surori, creștinul face același drum de credință, participând la slujbele Bisericii, ascultând învățătura Evangheliei și preocupându-se de bunul mers al comunități, păstrând unitatea și cultivând pacea.

Între diferitele apariții ale lui Isus după Înviere, o regăsim bine conturată în textele evanghelistului Ioan, pe cea în care El se arată comunității apostolilor când aceștia erau împreună. Se arată și Mariei Magdalena, sau altora dintre ucenici, însă dorința lui Isus este ca frații să fie împreună. Toma unul dintre cei doisprezece, numit și Geamănul, nu era cu comunitatea apostolilor în seara primului Paște și deși confrații lui îi mărturisesc cu entuziasm: L-am văzut pe Domnul (Io.20,25), el se obstinează să parcurgă singur drumul său de credință, nedând crezare spuselor comunității. Cu el se aseamănă cei care se separă de comunitatea proprie și privesc cu difidență propriile rădăcini, dorind să caute în alte parți, sau să-și urmeze propriul drum de credință. Sunt mulți care se scandalizează de slăbiciunile și greșelile propriilor confrați și fervoarea credinței se răcește în sufletul lor. Sunt gemeni cu neîncrederea, cei care nu dau crezare învățăturii Bisericii și doresc ei înșiși să verifice tot patrimoniul de credință, interpretându-l în mod personal, sau alegând ceea ce li se pare mai potrivit cu propria mentalitate sau stare sufletească. Unii au uitat de rădăcinile lor culturale și nu mai consideră important a fi parte a unei familii religioase, considerând că pot să se roage singuri, sau găsesc mai atractiv, sau nou ceea ce alte comunități le oferă.

Isus are o mare răbdare cu toți aceștia, așa cum a avut cu apostolul însuși. L-a așteptat alte opt zile, duminica următoare când comunitatea apostolilor era din nou împreună și cu chipul blând și glas suav, fără a-i reproșa neîncrederea lui îi spune: Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele și adu mâna ta și o pune în coasta Mea și nu fi necredincios, ci credincios (Ioan 20,27). În fața acestei realități, apostolul Toma se lasă transformat și razele de lumină și iubire care izvorăsc din rănile Mântuitorului îi schimbă inima, încât face una dintre cele mai frumoase mărturisiri de credință: Domnul meu și Dumnezeul meu! (Ioan 20,28).

Cu noi toți, Domnul are multă răbdare și ne așteaptă să înțelegem voința Lui, pentru ca împreună cu comunitatea parohială și cu Biserica întreagă să mergem pe aceiași cale a păcii și unității. Aportul fiecăruia este important și motivația profundă de a fi parte a unei comunități stă și în conștiința de a se recunoaște mlădiță din vița prin care trece seva harului. Sfântul apostol Petru, chemat fiind să ducă cuvântul evanghelic în casa sutașului Corneliu, se lasă purtat de harul misionar, deși avea rețineri față de neamuri, intră în casa romanului și mărturisește despre Isus: Dumnezeu l-a înviat a treia zi și I-a dat să se arate, nu la tot poporul, ci nouă martorilor, dinainte rânduiți de Dumnezeu, care am mâncat și am băut cu El după învierea Lui din morți  (Fapte 10,40-41).  Pe de o parte, este voința dumnezeiască de a se arăta doar apostolilor ca prin ei să se facă cunoscut celorlalți, pe de altă parte, toți sunt chemați să facă parte din poporul lui Dumnezeu, dincolo de orice diferențiere etnică sau lingvistică. Casa Tatălui este încăpătoare și luminoasă, ospitalieră și primitoare pentru toți cei care doresc să intre în ea, oamenii având doar datoria de a se îngriji să aibă haina potrivită de nuntă. De aceea, e bine și folositor să ne întrebăm cât mai des: cât de mult iubesc Biserica? Ce fac pentru ea și cum mă strădui ca în comunitate să fie armonie? Cultivăm un spirit al fraternității și suntem deschiși înspre persoanele străine de comunitatea noastră? Mă rog pentru propria comunitate și pentru păstorii mei sufletești? Știm că Domnul ne așteaptă pe toți și de aceea și bucuria crește atunci când răspunsul nostru este unul pozitiv.

Vizita Papei Francisc în țara noastră este pusă sub mottoul: Să mergem împreună! De fapt, este o invitație adresată tuturor, de a-l căuta împreună pe Domnul cel Înviat și în această diversitate confesională și identitară, avem datoria de a construi punți prin care să se poată trece spre binele comun, spre unitate și pace.

Cu aceste gânduri, vă însoțesc pe fiecare dintre dumneavoastră, dorind să ajungă în fiecare casă și în fiecare suflet, salutul bucuriei și vestea dătătoare de speranță: Hristos a Înviat!

     Vă doresc tuturor Sărbători binecuvântate, pline de har și lumină, în pace și bucurie!

     Cu părintească dragoste,

Vasile

episcop

 

Dată în Baia Mare, 28 aprilie

Sărbătoarea Învierii Domnului nostru Isus Hristos,

Anul Domnului 2019