Joi, 14 Noiembrie 2024

Scrisoare Pastorală la sărbătoarea
Învierii Domnului 2017

 

Onoratului cler împreună slujitor, cuvioșilor călugări și călugărițe,

persoanelor consacrate și tuturor credincioșilor iubitori de Dumnezeu

 Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, pe noi cei care eram morți prin greșelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos (..) și împreună cu El ne-a sculat și ne-a pus să ședem întru cele cerești. (Efes. 2,4-6)

              Iubiți fii sufletești,

     Sărbătoarea Paștelui ne întâmpină din nou cu glasul atemporal al îngerului care vestește bucurie în toată lumea: Hristos a Înviat!

Doresc a mă asocia purtătorilor de veste bună, salutându-vă pe fiecare, împreună cu cei dragi ai dumneavoastră și în solemnitatea sărbătorii de azi să vă transmit ceea ce și eu am primit, după cuvintele sfântului apostol Pavel, că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi, că a fost îngropat și că a înviat a treia zi, după Scripturi (ICor.15,3-4). Bucuria Învierii Domnului ne cuprinde pe toți și în mod firesc ne adună împreună în jurul altarelor pentru a răspunde cu seninătate și convingere: Adevărat a Înviat!

    Participăm astfel la biruința lui Isus asupra morții și mărturisim că Dumnezeul Cel Viu este Părintele nostru ceresc care ne trece din necunoaștere la cunoaștere, din înstrăinare și păcat la regăsire și har, din întuneric la lumină și din moarte la viață. În noaptea sfântă cântăm: Paștele Domnului, Paștele! Că din moarte la viață și de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi,[1] pentru a vesti biruința Mântuitorului și a proclama-o pe cea a naturii umane.

    Viața omului este o trecere continuă dintr-o etapă în alta, dintr-o stare de mai puțin bine, la una mai deplină, asemeni trecerii nopții spre ivirea zorilor și a succesiunii anotimpurilor  care fac natura să renască, înfrumusețând-o cu mireasma vieții din florile primăverii.

    Isus a trecut și El prin suferința crucii, după ce a gustat din plin pelinul trădării altora, a singurătății în fața morții, a batjocurii și a nepăsării celor mulți. În Vinerea Mare Biserica s-a oprit de la celebrarea euharistică îndreptându-și îndeosebi privirea contemplativă înspre Crucea Domnului, ca apoi în slujba Prohodului să participe la îngroparea lui Isus împreună cu Iosif din Arimateea care luând trupul, l-a înfășurat în giulgiu curat și l-a pus într-un mormânt nou al său, pe care-l săpase în stâncă și prăvălind o piatră mare la ușa mormântului, s-a dus (Mt.27,59-60).

Pe cruce, abandonat de toți și hulit de mai marii poporului, Isus strigă cu glas mare: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit? (Mc.15,34). În aceste cuvinte consemnate de Scriptură înțelegem suferința Domnului care a iubit așa de mult lumea încât pe Fiul Său l-a dat morții, luând astfel asupra Sa păcatele și moartea noastră care în mod cert ne separau de El.

    Pentru că Paștele, după cuvântul vechi aramaic înseamnă trecere, în amintirea eliberării poporului evreu din moartea iminentă care îi amenința, urmăriți fiind de trupele egiptene în fuga lor prin Marea Roșie, aș dori ca în acest an cu ocazia acestui mare praznic să trecem și noi, îndreptându-ne sufletește spre o realitate prezentă în casele și societatea noastră. Să ne îndreptăm privirea asupra celor ce sunt în nevoi, suferinzi, bolnavi, abandonați și singuri. Îndreptarea gândului și a privirii înspre ei va da o măsură mai mare umanității noastre și ne va ajuta să trecem mai ușor înspre o înțelegere mai profundă a speranței Învierii. De aceea - ne spune sfântul apostol Pavel - nu ne pierdem curajul și, chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinlăuntru însă se înnoiește din zi în zi. Căci necazul nostru de acum, ușor și trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veșnică covârșitoare, neprivind noi la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veșnice (II Cor.4,16-18).

    Avem mereu nevoie să facem un salt calitativ în viață și căutările, precum și activitățile noastre dovedesc acest fapt. La fel și în credință, trecerea se face în pași concreți spre realități mai profunde cu o iubire dezinteresată. Pentru aceste persoane, Paștele este mai mult o săptămână a patimilor și în umanitatea lor suferindă pâlpâie speranța vieții, care nu se stinge odată cu cea biologică. Biruința și Învierea vin ca un răspuns al lui Dumnezeu pentru cel care tânjește după comuniunea Lui. Sufletul uman și în special cel al creștinului nu se resemnează în fața greutăților, a neputințelor și a morții, pentru că poartă în el o dorință mai profundă, dorința unei zile care va veni. O zi pe care ei nu o cunosc și nici nu își închipuie cum va fi, ci știu doar că ea îi aparține lui Dumnezeu. În neputințele de fiecare zi și în zbuciumul naturii umane pentru supraviețuire este prezentă dorința vieții, care se manifestă în persoane prin ochii și privirea senină și recunoscătoare pentru cei care îi însoțesc și le sunt aproape cu fapta, vorba și ființa. În suferințele Sale, Isus s-a făcut aproape de orice formă a suferinței umane și strigătul de pe cruce este pentru noi o invocare a prezenței Domnului, care să estompeze acel abis al vieții omului care intră în moarte.

    În noaptea sfântă a Învierii răsună un alt glas ce străpunge așteptările noastre, anunțând biruința vieții: căutați pe Isus Nazarineanul, Cel răstignit. A înviat! Nu este aici. Iată locul unde a fost pus (Mc. 16,6). Repetând acest anunț astăzi, Biserica îl propune lumii ca mesaj de speranță care ne privește pe fiecare.

 

             Dragi credincioși,

 

    Sărbătoarea Învierii Domnului ne întâmpină în fiecare an cu invitația la încredere și curaj: Nu vă temeți! (Mt.28,5). Chiar dacă timpul prezent nu este lipsit de încercări și provocări care în mod firesc ne îngrijorează, suntem chemați să privim dincolo de ele, pentru a vedea puterea iubitoare a lui Dumnezeu care poate învinge orice neajuns, putere potrivnică și rău, atât de prezente în lume. Cu acestea avem mereu de ne confruntat. Credința în Învierea Domnului nu ne trece în mod automat într-o altă lume, imaginară, perfectă, lipsită de orice provocare și încercare, ci ne dă curajul să înfruntăm răul din lume și din noi pentru a-l transforma în bine. Așa a procedat Isus și așa a intuit sutașul roman privindu-l pe cel Răstignit. În mod paradoxal, unul dintre cei însărcinați să-l conducă pe Isus la moarte, după ce îndeplinește toate sarcinile sale, stând în fața Crucii exclamă: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta! (Mt.27,54). Un străin, un păgân, un om oarecare, face un mare salt în cunoaștere și credință. Trece din experiența cotidiană, la o înțelegere mai profundă a realității, pentru că privește dincolo de aparențe. Cum este oare posibil acest fapt? Cât de mult contează exemplul bun pe care l-am primit și pe care îl oferim celor de lângă noi!

    Cu siguranță, sutașul roman a văzut atitudinea lui Isus în toate momentele pătimirii Sale, începând cu judecata din curtea lui Pilat și până la cele de pe Calea Crucii și de pe Golgota. Chiar dacă nu a înțeles de la început pe Cine are în fața sa, a înțeles totuși progresiv, văzând modul în care Isus primește cu blândețe și seninătate toate acele judecăți nedrepte, huliri, dispreț, bătăi și apoi moartea. Nu a mai văzut pe nimeni până atunci mergând spre moarte cu așa seninătate și maiestate, izvorâte desigur din iubirea Sa pentru Dumnezeu Tatăl și pentru om. Libertatea interioară se naște din adevăr și din lumina care izvorăște din acesta. Evanghelistul Matei consemnează ce s-a întâmplat la moartea lui Isus: catapeteasma templului s-a sfâșiat în două, de sus până jos și pământul s-a cutremurat și pietrele s-au despicat; mormintele s-au deschis și multe trupuri ale sfinților adormiți s-au sculat (Mt.27,51-52). Avem de-a face cu un eveniment cosmic, care implică întreaga creație ca într-o luptă crâncenă și perpetuă între bine și rău, între viață și moarte. Sutașul roman nu se oprește doar la manifestările naturii și la evenimentele exterioare, la exemplele rele ale celor mulți, ci vede cum Isus moare, intuind dragostea nemăsurată a acestuia pentru toți, începând de la persecutori și tâlharul de alături și până la toți păcătoșii pământului. În fața Crucii, privindu-l pe Isus vede o realitate mai profundă, intuiește adevărul lui Dumnezeu și iertarea Sa. Mărturisirea sutașului este cea dintâi mărturisire de credință izvorâtă din sufletul unui om care vede în Isus un alt fel de a fi, îl vede pe Fiul lui Dumnezeu. 

    Dumnezeu nu distruge răul distrugând păcătoșii, ci intră prin trupul Fiului Său în răul lumii, ca făptuire a omului, pentru a-l anihila și transforma. Avem prezente chipurile multor oameni pe care i-am cunoscut și suntem recunoscători persoanelor care se pun în slujba binelui și a vieții, învingând în ei înșiși egoismul, înclinația spre calomnie, invidia oarbă, dorința de câștig necinstit, mândria și prezumția ei, sau individualismul și dezinteresul pentru binele comun. De fiecare dată în aceste victorii este prezent Paștele Domnului, ca trecere de la moarte la viață.

 

              Iubiți fii sufletești,

 

    Nu există realitate pe care Cel Preaînalt să nu o poată transforma, dacă inima omului se lasă modelată de Cuvântul Său. Suntem în anul pastoral dedicat Sfintei Scripturi, pe care l-am intitulat La școala Cuvântului, pentru a ne aminti că viața creștinului este o ucenicie care învață mereu de la Maestru și actualizează ceea ce a dobândit. Citind, meditând și rugându-ne cu Sfânta Scriptură, nu doar vom putea participa mai bine la oficiile liturgice ale Bisericii, cunoscând textele sacre, ci de asemenea vom înțelege mai profund calea, sensul, savoarea și bucuria credinței.

    Vom merge și în acest an la Sighetu Marmației unde suntem așteptați cu drag de ierarhii de azi, dar mai ales de cei de „ieri” care își dorm acolo somnul de veci, întru așteptarea Învierii de Apoi. Învățăm de la ei, smeriții ucenici ai Domnului, cum credința se actualizează în virtuțile care o însoțesc și o manifestă: fidelitatea, răbdarea în încercări, demnitatea inviolabilă a conștiinței care nu se frânge sub nici o forță violentă și jertfa de sine, în speranța timpului ce va veni. Cuvântul evanghelic care ne amintește că bobul de grâu, când cade în pământ, de nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, multă roadă aduce (Io.12,24), ne confirmă faptul de netăgăduit că sămânța harului este prezentă în iubirea față de Dumnezeu și de semeni și trece prin jertfa de sine. Fără de ea nu putem spori binele din lume și nici nu putem arăta și a face cunoscute valorile pe care stăm. Același exemplu al seminței care moare pentru a rodi este folosit de sfântul apostol Pavel, ca argument rațional pentru a descrie corintenilor adevărul Învierii: Dacă va zice cineva: cum învie morții? și cu ce trup au să vină?Nebun ce ești! Tot ce semeni nu dă viață, dacă nu va fi murit. Și ceea ce semeni nu este trupul ce va să fie, ci grăunte gol, poate de grâu, sau de altceva din celelalte; Iar Dumnezeu îi dă un trup, precum a voit, fiecărei semințe un trup (...). Sunt și trupuri cerești și trupuri pământești; dar alta este slava celor cerești și alta a celor pământești.(...) Așa este și învierea morților: se seamănă  trupul întru stricăciune, învie întru nestricăciune (...) Se seamănă trup firesc, învie trup duhovnicesc (ICor.15,35-44).

    Gloria viitoare este prezentă în sămânță, prin Învierea lui Isus, în viața noastră de fiecare zi și se manifestă prin speranța cu care umblăm prin lume. Realități mici pot să crească și să devină mari, precum și ideologii și imperii mari care au devenit mici, sau au dispărut. De aceea, dragii mei, Paștele ne cheamă la a face un salt calitativ și a privi realitățile pe care le trăim și cu ochii credinței. Să ne lăsăm conduși de iubirea milostivă a lui Dumnezeu și să proclamăm primatul bunăvoinței și al deschiderii spre viață, persoane și valori, ca semne și pași pe drumul de speranță pe care ne aflăm. Isus biruitorul morții ne însoțește pe acest drum al vieții și ne deschide noi porți și etape ale istoriei, în măsura în care dorim să intrăm prin ele.

    Cu aceste gânduri mă îndrept spre dumneavoastră toți fiii Eparhiei noastre, asigurându-vă de prețuirea și dorirea de tot binele și în special îi însoțesc în rugăciune pe cei mai greu încercați, suferinzi, bolnavi și singuri, dorindu-vă tuturor: Sărbători binecuvântate și harul Domnului nostru Isus Hristos să fie cu voi cu toți!

 

+Vasile

episcop de Maramureș

 

Dată în Baia Mare, din reședința episcopală, la mărita Sărbătoare a Învierii Domnului nostru Isus Hristos, Anul Domnului 2017, aprilie 16.

 

[1] Irmosul (Catavasia) Învierii, Cântarea I