Marți, 12 Decembrie 2017

EPISCOP AUXILIAR Dr. IOAN DRAGOMIR (1905-1985) al Maramureşului. S-a născut la 11 octombrie 1905 în comuna Ariniş, judeţul Maramureş, într-o familie de ţărani.

Şcoala primară a urmat-o în localitatea natală, iar studiile liceale la Zalău şi Baia Mare. Cu înclinări de mic spre cele sfinte şi încurajat de mama sa, după liceu a urmat studiile teologice la Gherla, după care a mai rămas câţiva ani tot acolo, ca profesor şi pedagog. Hirotonit preot celib, între anii 1932-1934 a funcţionat ca preot în parohiile Coştiui, Hoteni şi Ocna Şugatag. Oferindu-i-se posibilitatea să fie trimis la studii teologice superioare, a plecat bucuros la Strassbourg, dar, din motive de sănătate, a fost nevoit să revină în ţară înainte de terminarea studiilor. Refăcut după boală, le-a continuat, fiind din nou trimis în străinătate, de data aceasta la Roma, de unde s-a întors doctor în Teologie. A fost numit protopop districtual şi paroh la Satu Mare, precum şi canonic al Capitulului eparhial din Baia Mare. În perioada ocupaţiei horthyste, cu toate că a fost urmărit, ameninţat şi prigonit, a desfăşurat o vie activitate pastorală şi a fost un neînfricat apărător al intereselor româneşti din zonă. După alungarea armatelor ocupanţilor horthyşti şi eliberarea Transilvaniei de Nord, protopopul Ioan Dragomir din Satu Mare, în fruntea acţiunii de reorganizare a vieţii culturale naţionale, ca şi a culturii religioase, are meritul de a fi redeschis toate şcolile româneşti din acea parte a ţării, implicându-se personal în activitatea didactică. Adevărat adept al unui învăţământ riguros, ştiinţific şi disciplinat, a fost foarte exigent cu încadrarea personalului didactic, cerând ca acesta să slujească atât intereselor românismului, cât şi ale moralei creştine, atât de solid ancorată în fiinţa Bisericii Române Unite.

Inaugurarea regimului comunist l-a supus unei urmăriri şi unei prigoane îndârjite şi barbare, îndeosebi odată cu declanşarea acţiunii de trecere la Ortodoxie. O perioadă de timp a stat ascuns în podul şurii la Ariniş, de unde, într-o noapte, îmbrăcat în haine ţărăneşti, a plecat la gara Ulmeni-Sălaj şi, de acolo, a luat trenul spre Bucureşti. În memoriile sale, episcopul povesteşte cum a fost recunoscut de unul dintre consătenii săi, căruia, ca să tacă i-a dăruit o însemnată sumă de bani. Dar omul, mergând la cârciumă şi îmbătându-se, s-a lăudat că a primit banii de la „popa Dragomir”. Acesta, ajutat de Cel de Sus, a ajuns cu bine la Bucureşti, unde a trăit mult timp ascuns la Nunţiatura Apostolică. Acolo, în anul 1950, a fost consacrat episcop de către Nunţiul Apostolic O’Hara. Dar n-a trecut mult timp şi, plecat de la Nunţiatură, care şi-a închis porţile în urma ruperii legăturilor diplomatice dintre România şi Vatican, Episcopul Ioan Dragomir a fost prins, arestat, condamnat, purtat dintr-o închisoare în alta şi supus anchetelor regimului de teroare comunistă şi corvezilor de tot felul. A scăpat abia în anul 1964, în baza decretului de graţiere a condamnaţilor politici, în care au fost încadraţi şi membrii clerului Bisericii Române Unite deţinuţi. S-a întors la Ariniş unde îl credeau mort după lipsa ştirilor despre el atâţia ani de prigoană. Cu tot riscul, şi-a reluat activitatea dinainte de arestare, acum cu autoritatea ierarhului. În discuţiile purtate în timpul persecuţiei pentru îmbrăţişarea vremelnică a ritului latin, el s-a opus cu hotărîre. A hirotonit mulţi preoţi pregătiţi în clandestinitate. Împreună cu ceilalţi episcopi a colaborat la redactarea şi înaintarea mai multor memorii, adresate Conducerii de Stat pentru scoaterea din ilegalitate a Bisericii Române Unite. Din păcate, spre sfârşitul vieţii, grav bolnav, s-a lăsat influenţat de unii din apropierea sa şi a consacrat necanonic, de unul singur, fără a consulta pe ceilalţi episcopi ai Bisericii Române Unite şi fără aprobarea Sfântului Scaun, esenţial necesară, pe cei trei episciopi dizidenţi: E. Riti, I. Paven şi O. Cristian, despre care s-a vorbit mai sus.

Ioan Dragomir a încetat din viaţă la Bucureşti, la 25 aprilie 1985, după o lungă şi grea suferinţă, şi a fost înmormântat în cimitirul satului natal, Ariniş, lângă părinţii săi, aşa cum i-a fost dorinţa. La înmormântarea care a avut loc într-o perioadă de relativă relaxare, cu un început de toleranţă din partea autorităţilor comuniste, a participat un mare număr de preoţi, în frunte cu episcopii rămaşi în viaţă, Alexandru Todea, Ioan Chertes şi Ioan Ploscaru. Călugări, călugăriţe, credincioşi din toată eparhia Maramureşului, precum şi din celelalte părţi ale ţării, l-au condus la locul de veci. Caracterizarea făcută de IPSS Alexandru Todea episcopului Ioan Dragomir scoate în evidenţă meritele acestuia, spunând printre altele: „A fost un stâlp unde a trebuit să sprijinească, stâlp al credinţei, stâlp al răbdării, stâlp al naţiunii noastre, al iubirii faţă de toate neamurile, stâlp al împărăţiei lui Hristos, pe care-l doreşte Sfântul Părinte, urmaşul lui Petru în veacul nostru”.

Papa Ioan Paul al II-lea a trimis – prin Cardinalul Agostino Cassaroli – preoţilor şi credincioşilor români uniţi din dieceza de Maramureş, o telegramă de condoleanţe, anunţând totodată că Sfântul Părinte a celebrat o Sfântă Liturghie pentru sufletul ierahului decedat, trimiţându-i şi binecuvântarea apostolică, pe care a extins-o la toţi credincioşii din România.

Cu Ioan Dragomir, numărul episcopilor greco-catolici care s-au stins din viaţă în timpul persecuţiei comuniste, s-a ridicat la 9 (nouă), din totalul de doisprezece ierarhi.