※ De la prevestire la împlinire
Dragi frați și surori în Domnul,
În noaptea sfântă a Paștelui și în această frumoasă zi de Sărbătoare răsună în toate bisericile cântecul vesel al biruinței, izvorât din inimile celor care cred și proclamă Învierea lui Isus din morți și biruința Lui asupra păcatului și a morții. Ne reîntâlnim în biserici pentru sărbătoare și celebrare, reînnoiți de harul iertării dobândite de-a lungul Postului Mare și de speranța care ne însoțește ca rod a credinței în Hristos pururea viu. Sărbătoarea Paștelui ne aduce în centrul anului liturgic și ne dăruiește bucuria reînnoirii vieții în perspectiva deschiderii ei spre veșnicia lui Dumnezeu. Așa cum astăzi suntem, ni se vestește din nou că „Isus a murit pentru păcatele noastre după Scripturi, că a fost îngropat și că a înviat a treia zi, după Scripturi”(1Cor.15,5). Vestea aceasta nu este un cuvânt oarecare în multitudinea cuvintelor ce zilnic se rostesc și nici nu se aseamănă cu știrile obișnuite ale programelor informative. Ea este în primul rând o sinteză a unui crez izvorât din experiența personală și directă a celor care l-au cunoscut și iubit pe Isus. Lunga tradiție religioasă a poporului evreu consemnată în Vechiul Testament, arată cum cuvintele, faptele și evenimentele dintr-un anumit timp istoric se deschid spre o înțelegere nouă într-un timp succesiv și astfel, omul poate să cunoască lucrarea lui Dumnezeu, atât în ce-l privește pe el ca persoană, cât și în ceea ce privește destinul comun al omenirii din care face parte. Nimeni nu s-a gândit vreodată până în timpul lui Hristos să vorbească deschis de învierea morților fără ca mesajul său să treacă drept unul teoretic, filozofic sau ireal. Cele întâmplate cu Isus Hristos și consemnate de Noul Testament împlinesc spusele, faptele și evenimentele consumate în lunga istorie a legăturii poporului Israel cu Dumnezeu. De aceea sfântul apostol Pavel în scrisoarea adresată comunității din Corint, în versetele citate la începutul acestei pastorale, subliniază cum toate cele ce s-au întâmplat cu Isus, patima, moartea și învierea Lui, deși aparțin dimensiunii spațio-temporare ale istoriei putând fi verificate, ele depășesc acest plan și se înscriu într-un altul mai amplu, al voinței lui Dumnezeu. Învierea Domnului depășește orizontul istoriei, însă ea se înscrie totuși în aceasta prin așteptarea seculară a omului de a fi mântuit. Această vrere divină s-a manifestat progresiv în istoria omenirii și ea a putut fi descoperită și recunoscută de om prin credință, în măsura în care acesta s-a angajat în acest raport de cunoaștere și trăire a ei.
În Vinerea Mare, gândurile și privirea noastră au fost îndreptate către suferințele și moartea Mântuitorului, însoțindu-L până la Cruce, asemeni femeilor din evanghelie care i-au rămas credincioase până la sfârșit. Primele cuvinte ale lui Isus pe cruce, spuse aproape concomitent cu acțiunea soldaților de a-l pironi, au fost: Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac (Lc.24,34). Este o rugăciune pentru călăi, pentru conducătorii poporului care l-au dat în mâinile acestora și pentru noi. În Isus nu este nici o urmă de răutate sau dorință de răzbunare, ci mai degrabă o profundă înțelegere a motivului pentru care oamenii procedează în acel fel. Pune totul pe seama neștiinței, a ignoranței de care sunt cuprinși într-o raportare la o cunoaștere cu un înțeles mai profund, iubirea lui Dumnezeu pentru om. Acest motiv al ignoranței îl reia sfântul apostol Petru, în discursul ținut poporului în pridvorul lui Solomon după ce vindecă un olog din naștere: Bărbați izraeliți, de ce vă mirați de acest lucru, sau de ce stați cu ochii ațintiți la noi, ca și cum cu a noastră putere sau cucernicie l-am fi făcut pe acesta să umble? Dumnezeul lui Avraam și al lui Isaac și al lui Iacov, Dumnezeul părinților noștri a slăvit pe Fiul Său, Isus, pe care voi L-ați predat și L-ați tăgăduit în fața lui Pilat, care găsise cu cale să-L elibereze. Dar voi v-ați lepădat de Cel sfânt și drept și ați cerut să vă dăruiască un bărbat ucigaș. Iar începătorul vieții L-ați omorât, pe Care însă Dumnezeu l-a înviat din morți și ai Cărui martori suntem noi. (...) Și acum, fraților, știu că din neștiință ați făcut rău ca și mai-marii voștri. Dar Dumnezeu a împlinit astfel cele ce vestise dinainte prin gura tuturor proorocilor, că Hristosul Său va pătimi (Fapte 3,12-19).
Chiar și sfântul apostol Pavel într-o referință autobiografică pune pe seama ignoranței atitudinea sa ostilă față de primii creștini și de mesajul Învierii: El amintește că înainte huleam, prigoneam și batjocoream. Totuși am fost miluit, căci în necredința mea, am lucrat din neștiință (1Tim.1,13). El care era convins de adevărul său provenit din știința dobândită prin studiu cu cei mai buni maeștri ai timpului, privind retrospectiv, recunoaște că a fost neștiutor în ceea ce privește Învierea. Tocmai acest neajuns i-a permis mai apoi să ajungă la o înțelegere mai profundă a Scripturii și a mesajului ei în ceea ce privește destinul omului. Oricum, această întrepătrundere de doctă erudiție și știință, cu ignoranța profundă, ar trebui să ne dea și nouă celor de astăzi de gândit. Nivelul la care a ajuns știința și tehnica în zilele noastre, ne permite să cunoaștem multe mistere ale Universului și să folosim aparatura cea mai sofisticată în folosul omului. Dincolo de o necesară evaluare morală a modului în care aceasta este folosită, adeseori împotriva vieții, constatăm beneficiile ei imediate în viața cotidiană și în facilitatea comunicării dintre oameni. Cu toate acestea, oare cunoaștem mai bine adevărul despre om și despre vocația lui în aspirația spre veșnicie?
Este evident, că acest amestec de cunoaștere și ignoranță este specific tuturor generațiilor și că pentru fiecare om se deschide calea spre adevăr, mai ales prin cunoașterea și trăirea religioasă. Autosuficiența dobândită de om prin știință, nu este suficientă, fiindcă doar aceasta nu-i permite să cunoască adevărul integral despre sine și despre Dumnezeu. Papa Benedict XVI în volumul său dedicat lui Isus, atingând acest subiect al ignorării cuvintelor Scripturii de către mai marii zilelor noastre și al raportului dintre știința/înțelepciunea omenească și cunoașterea lui Dumnezeu spune: Oare nu suntem orbi tocmai în calitate de înțelepți?Oare nu suntem tocmai din cauza științei noastre, incapabili să recunoaștem adevărul însuși, care tocmai în ceea ce știm vrea să ne vină în întâmpinare? (...) Neștiința reduce vina, lasă deschisă calea spre convertire.[1]
Oricare dintre cele două tipuri de cunoaștere, atât cea rațională, științifică cât și cea prin credință, ar trebui să-l transforme pe om și să-l apropie de Dumnezeu. Credința creștină ne apropie de acest profund adevăr al vieții noastre și ne deschide mintea și sufletul spre primirea mesajului pascal. Rugăciunea lui Isus de pe cruce ne deschide calea spre Dumnezeu și prin iertarea invocată pentru noi, ne deschide o poartă ce ne conduce spre convertire. Această schimbare profundă a minții și a modului de a trăi în iubire, înnoiește omul în lumina lui Hristos cel Înviat.
※De la memorie la actualizare
Iubiți credincioși,
Vestea Învierii lui Hristos ajunge până la noi într-o succesiune neîntreruptă de celebrare a Paștelui în cele două milenii de creștinism. Evangheliile ne redau fiecare în mod propriu, cum Isus a fost coborât de pe cruce, a fost înfășurat în giulgiu și pus într-un mormânt care era săpat în stâncă, iar peste intrare a fost pusă o piatră pe ușa mormântului (Mc.15,46). Aceleași femei care au fost de față la punerea în mormânt, după ce a trecut ziua sâmbetei (...) foarte de dimineață, în prima zi a săptămânii, pe când răsărea soarele, au venit la mormânt și ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului? (Mc.16,1-3)
Întrebarea firească pe care și-o pun indică realismul simțămintelor omenești care nu au răspuns la situațiile percepute ca definitive în viață. Femeile sunt purtate spre mormânt de admirația, respectul și dragostea profundă pentru Cel pe care l-au slujit încă din Galileea. Moartea Lui nu a făcut ca dragostea lor să înceteze, ci a transformat-o asemeni persoanei care păstrează amintirea celui viu. În limba greacă aceiași rădăcină a cuvântului mormânt înseamnă și memorie.
Celebrăm sfintele Paști într-un an particular dedicat centenarului Unirii Transilvaniei cu Regatul României și manifestările culturale stau sub semnul sărbătorii marelui eveniment. Fiecare popor își cultivă memoria și își cinstește strămoșii, eroii și sfinții. Printre înfăptuitorii României de astăzi îi amintim cu reverență și recunoștință pe toți cei știuți și neștiuți eroi care au luptat pentru un ideal. La loc de cinste stau Gheorghe Pop de Băsești și preotul Vasile Lucaciu, fii ai Bisericii noastre, a căror case memoriale sunt în eparhia noastră. Un loc cu totul aparte în conștiințele românilor îl are marele arhiereu Iuliu Hossu, care la Marea Adunare Națională de la 1 Decembrie 1918 a citit Declarația de Unire. El i-a reprezentat acolo pe toții marii arhierei și cărturari ai Blajului care au cultivat de-a lungul timpului dragostea față de credință, valori și semeni. O parte dintre cei care au înfăptuit România de astăzi și mai erau încă în viață la instaurarea regimului comunist, au fost arestați și închiși pe motive politice sau religioase. Dorința ideologilor comuniști a fost ca acești oameni să fie dați uitării și au încercat să pună o piatră mare peste memoria colectivă, voind astfel să marcheze sfârșitul unei epoci. Providența și timpul au arătat că jertfa nu se uită și nici nu poate fi anulată de ideologie și de minciună. Biserica noastră ea însăși victimă a ideologiei politice, le păstrează memoria fiind ea însăși în grija Proniei cerești.
Femeile mironosițe ridicându-și ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci fusese foarte mare. Și intrând în mormânt au văzut un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb și s-au spăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă spăimântați! Căutați pe Isus Nazarineanul, Cel răstignit. A înviat! Nu este aici. Iată locul unde a fost pus. (Mc.16,4-6)
Mormântul gol, asemeni memoriei cultivate rămâne locul întâlnirii și al bucuriei, locul de unde se revarsă anunțul victoriei asupra răului și morții. Papa Ioan Paul II spunea în predica ținută la Ierusalim cu ocazia vizitei sale în anul 2000: Mormântul gol este un martor tăcut al evenimentului central al istoriei omenești: Învierea Domnului nostru Isus Hristos. Pentru aproape două mii de ani mormântul gol a dat mărturie despre victoria vieții asupra morții.[2]
※ De la cuvânt la fapte
Iubiți fii sufletești,
Bucuria Sărbătorii de azi se răsfrânge în viața cotidiană și de asemenea, în atitudinea cu care creștinul întâmpină fiecare zi a anului calendaristic. Încrederea și speranța provenite din credința biruinței lui Isus asupra morții, sunt fundamentul atitudinii noastre și a modului abordării tuturor neajunsurilor și dificultăților cu care ne confruntăm. Trăim în lume cu amintirea cuvintelor lui Isus: Eu am biruit lumea! (Ioan 16,33). Asemeni femeilor purtătoare de mir care erau îngrijorate și îndurerate de cele întâmplate, privind spre trecut, să nu ne oprim din drum neavând răspunsuri clare la toate întrebările firești care se nasc din conjunctura actuală a evenimentelor și a stării societății în care trăim. Răspunsurile vin pe măsură ce înaintăm pe cale și ne îndreptăm pașii spre Isus. A rămâne doar ancorați în trecut și a deplânge starea actuală a Bisericii, omului și societății, este semnul slăbiciunii și a lipsei speranței. Exemplul bobului de grâu folosit de Isus pentru a ne face să înțelegem menirea noastră și puterea Învierii este sugestiv și elocvent. Pentru ca el să rodească, mai întâi trece prin mâinile semănătorului care îl distribuie în mod liber peste ogorul său. Apoi ajuns sub brazdă, încolțește și odată cu moartea odrăslește o altă viață, care dă în spic și rodește îmbelșugat. Energiile vitale ale bobului de grâu se potențează în pământ și planta izvorâtă din el, crește hrănindu-se din apă și lumină. Viața creștinului se recunoaște în aceleași coordonate interpretative a învățăturii Evangheliei. Dumnezeu este semănătorul vieții și fiecare om este pus în ogorul existenței având posibilitatea de a rodi. Viața harului se potențează în suflet în măsura în care omul omoară în el însuși patimile, egoismul, răutatea și păcatul. Apa și lumina sfintelor Taine ale Bisericii hrănesc credința și-l ajută pe om să crească în cunoașterea lui Dumnezeu, permițându-i să vadă puterea generozității și a iubirii dezinteresate. Împreună cu grâul crește și neghina și contradicțiile și stupoarea provocate de răutatea păcătelor, rămân a fi clarificate într-un moment ulterior al existenței omului și a istoriei.
Isus cel pururea viu să ne însoțească pe fiecare pe calea vieții și să ne dăruiască puterea și curajul de a-l mărturisi în vorbă și în faptă, făcându-l cunoscut tuturor oamenilor pentru a dobândi plinătatea vieții aici și în veșnicie.
Vă dorim tuturor Sărbători luminate și binecuvântate alături de toți cei dragi și de familiile dumneavoastră!
Hristos a Înviat!
Cu părintească dragoste,
† Vasile
episcop greco-catolic de Maramureș
Dată în Baia Mare, 8 aprilie
Sărbătoarea Învierii Domnului nostru Isus Hristos,
Anul Domnului 2018
[1] Joseph Ratzinger, Isus din Nararet, p.198
[2] Ioan Paul II în Carlo Maria Martini, Nel Sabato del Tempo, p.159