Luni, 10 Decembrie 2018

Pe urmele delegaţilor maramureşeni ai Marii Uniri de la 1918 (5)

Studiu de caz: protopopul Petru Bârlea, dr. Gheorghe Bârlea şi preotul Emil Fucec

(continuare din Graiul Maramureşului: nr. 8446 de miercuri 24 ianuarie 2018 p. 9.)

Continuând seria delegaţilor la Marea Adunare de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918 prezentăm în acest număr alte 3 personalităţi ale Bisericii Române Unite cu Roma: protopopul Petru Bârlea, fiul acestuia dr. Gheorghe Bârlea şi ginerele, preotul Emil Fucec.

 Petru Bârlea 5 11. Protopopul Petru Bârlea s-a născut la Berbeşti în 1853. Studiile gimnaziale şi liceale le finalizează la liceul din Sighet în 1874, după care urmează studiile teologice la Gherla până în 1878. După absolvire, timp de 2 ani, predă ca profesor la Şcoala Normală din Gherla, ca mai apoi, căsătorindu-se cu Elena Man (din familia preoţească Man de Şieu), să fie hirotonit preot în 1880 de către episcopul Ioan Sabo al Gherlei şi numit mai întâi capelan la Berbeşti pe lângă protopopul Petru Opriş, iar după moartea acestuia, în 1882 a fost numit paroh în aceeaşi localitate. În anul 1903 este numit protopop al districtului Mara, după promovarea fostului protopop Tit Bud în funcţia de Vicar al Maramureşului. Construieşte în 1894 la Berbeşti o casă parohială impunătoare de piatră şi se ocupă şi de zidirea unei biserici noi de piatră, finalizată în 1914, cu hramul Naşterea Preacuratei. Pe 1 ianuarie 1883 i se naşte fiul Ioan (devenit mai târziu preot, istoric, folclorist, gazetar şi pedagog), apoi în anul 1885 i se naşte fiul Gheorghe devenit medic, apoi fiicele Mărioara şi Helena (căsătorită cu preotul Vasile Iuga de Sălişte) şi Anna Bârlea căsătorită cu preotul Emil Fucec jun. Se implică în viaţa politică, fiind alături de memorandişti, dar şi de PNR, iar în virtutea funcţiei de protopop, Petru Bârlea este ales delegat de drept la Marea Adunare de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia. Pleacă însoţit de fiul său Gheorghe, de ginerele Emil Fucec jun., de prietenul său dr. Ilie Lazăr, precum şi de delegaţii cercurilor electorale maramureşene. Avea să noteze unul dintre delegaţii Unirii că, ajuns pe Gutâi la fântâna lui Pintea „observăm un car borborosind în amurgul serei, sunt berbeştenii: doctorul G. Bîrlea cu taicăl-seu. dl. protopop şi cu părintele Fuciec şi câţiva ţărani de pe diferite sate. La crucea de pe vârf i-am ajuns, şi până ne-au sosit carele, ne-am „încălzit” din plosca D-lui protopop”. După bucuria Marii Uniri, anul 1919 îi aduce din păcate şi câteva neîmpliniri: o pierde mai întâi pe fiica Anna, soţia pr. Emil Fucec jun., şi nu după mult timp, pe ginerele Vasile Iuga de Sălişte. Se stinge din viaţă pe 8 august 1927 la Berbeşti, după 74 de ani de viaţă şi 47 de slujire preoţească. La slujba de înmormântare aveau să participe foarte mulţi credincioşi şi preoţi, iar episcopul dr. Iuliu Hossu avea să trimită o circulară prin care anunţa cu durere pierderea protopopului Petru Bârlea, cerând preoţilor din Eparhia Gherlei să aducă „la altarul Domnului rugăciunile pii îndatinate pentru odihna sufletului adormitului în Hristos Frate”. A fost şi gazetar, publicând articole în presa locală, a îndeplinit funcţia se asesor consistorial în cadrul eparhiei de Gherla, iar pentru activitatea pastorală şi administrativă a fost distins cu medalia „Răsplata muncii pentru Biserică cls. I”.  

dr. Gheorghe Bârlea 5 22. Alt reprezentant de seamă al familiei protopopului Petru Bârlea la Marea Unire din 1918 a fost dr. Gheorghe Bârlea. Acesta s-a născut pe 18 februarie 1885 în Berbeşti, şcoala primară o urmează la Ocna-Şugatag, gimnaziul la Piarişti la Sighet, iar liceul confesional la Oradea. Nu urmează vocaţia tatălui său şi nici a fratelui său mai mare Ioan, de a deveni preot, ci se înscrie 1903 la medicină la Budapesta, pe care o termină în 1908 cu un doctorat, fiind specializat în stomatologie. Revine la Sighet pentru o scurtă perioadă ca mai apoi, la invitaţia profesorului său dr. Gheorghe Bilaşcu, să plece iar la Budapesta unde se implică activ, în perioada 1903-1914, în susţinerea candidaţilor maramureşeni pentru parlamentul de la Budapesta. Alături de tinerii intelectuali români, ia parte la protestele cu privire la alipirea unor parohii româneşti greco-catolice aparţinătoare mitropoliei de la Blaj la nou înfiinţata episcopie de Hajdúdorog, fiind alături de profesorul pe atunci dr. Alexandru Rusu (viitorul episcop de Maramureş) de dr. Gheorghe Bilaşcu şi de alţi mai bine de cinci mii de români participanţi la adunarea din 29 mai 1912 de la Alba Iulia. În timpul Primului Război Mondial este înrolat în armată ca medic, sfârşitul războiului prinzându-l pe frontul din Galiţia. Scapă cu zile de pe front dar este prins la Budapesta de anarhiştii comunişti şi condamnat la moarte, scapă printr-un miracol şi revine acasă unde, alături de tatăl său, fratele şi cumnaţii săi organizează adunările populare şi comisiile pentru alegerea delegaţilor la Marea Unire. Fiind prieten şi apropiat al lui Ilie Lazăr şi beneficiind de concursul preoţilor greco-catolici şi credincioşilor din districtele Mara, Vişeu, Sighet, Iza, cu sprijinul lui Iuliu Ardelean, Simion Balea, Ion Bilţiu, Tit Doroş, dr. Vasile Filipciuc organizează gărzile naţionale din regiune şi pe cele care vor însoţi delegaţii la Marea Unire. După Unire, în mai 1919 este însărcinat de către Consiliul Dirigent să ajute la instaurarea administraţiei româneşti în policlinicile clujene, iar câteva luni mai târziu, în 12 octombrie 1919, cu susţinerea prodecanului Iuliu Haţieganu de la Facultatea de Medicină din Cluj, este ales asistent şi mai apoi şef de lucrări la această universitate, pentru ca, alături de dr. Gheorghe Bilaşcu, să organizeze cea dintâi clinică stomatologică din România unde va lucra alături de soţia sa, dr. Victoria (Lilly) Suhăţianu Bârlea, cu care va avea un fiu, pe Victor Cuscu Bârlea, devenit inginer. Pentru că a fost cadru militar, Ministerul de Război i-a acordat gradul de medic Maior în rezervă pentru a putea activa în cadrul învăţământului medical civil. În 1924 se mută cu familia la Bucureşti, fiind ales Preşedinte al Asociaţiei Medicilor Stomatologi din România. Activitatea de la Bucureşti îi aduce aproape ca prieteni dar şi ca pacienţi pe: poetul Octavian Goga, pe Iuliu Maniu, pe Alexandru Lepădatu, pe Alexandru Vaida Voievod şi pe alţi fruntaşi ai politicii româneşti. Pe plan politic a fost ales, după 1918, deputat şi apoi senator pentru judeţul Maramureş în mai multe legislaturi. A făcut parte mai întâi din PNR, alături de George Pop de Băseşti, de pr. dr. Vasile Lucaciu şi alţii, ca mai apoi să se înscrie în partidul generalului Averescu alături de Vasile Goldiş şi, în cele din urmă, din 1928 şi până la moartea sa, să fie alături în PNŢ de prietenul său din tinereţe, dr. Ilie Lazăr şi de Iuliu Maniu. Din păcate, la numai 51 de ani, în vara anului 1937, de îmbolnăveşte de inimă şi se stinge din viaţă pe 18 iulie la Bucureşti în spitalul Filantropia, fiind înmormântat în cimitirul Bellu ortodox din capitală pe data de 21 iulie. Maramureşenii pentru care a luptat pentru drepturi vor primi cu multă durere vestea morţii sale, pe data de 1 august 1937 adunându-se într-un număr impresionant să-l comemoreze printr-o liturghie specială la parohia greco-catolică din Sighet, iar după numai o zi, pe 2 august şi credincioşii parohiei Berbeşti îşi vor aduce recunoştinţa lor tot printr-o celebrare liturgică faţă de cel care a fost fiul protopopului Petru Bârlea, dr. Gheorghe Bârlea. Pentru meritele sale deosebite, Casa Regală a României îi va conferi, prin Regele Carol al II-lea, Ordinul Coroana României în Grad de Ofiţer.

Emil Fucec 5 33. O poveste tulburătoare este şi cea a preotului Emil Fucec (junior). Acesta s-a născut pe 25 iunie 1886 în satul Sârbi, jud. Maramureş, într-o familie veche înnobilată la Sârbi încă de la 1666. Tatăl său, preotul Emil Fucec sen. (1857-1919), păstorea comunitatea din Sârbi încă din anul 1873, iar pe mama sa o chema Hermina (născută Ghenghe). Şcoala primară o face în regiune, gimnaziul la Sighet între 1902-1906, iar teologia la Gherla între 1906-1910. După absolvire se căsătoreşte cu Anna, fiica mai mică a preotului Petru Bârlea parohul Berbeştiului şi protopopul districtului Mara, fiind hirotonit preot în 1912 de către episcopul greco-catolic Vasile Hossu. Viaţa preotului Emil Fucec este demnă de un scenariu de film. În anul 1913 i se naşte fiul Valeriu Nicolae pe care îl botează la Sârbi, având ca naş de botez pe cumnatul său, dr. Gheorghe Bârlea. În 1914 efectuează stagiul militar în cadrul Regimentului 85 Infanterie, fiind trecut în rezervă cu grad de căpitan. Anii 1918 şi 1919 sunt foarte încărcaţi pentru pr. Emil Fucec jun., o pierde pe soţia sa Anna şi pe cumnatul său pr. Vasile Iuga. Episodul alegerii sale ca delegat la marea Adunare de la Alba Iulia avea să şi-l amintească în culori foarte vii: „sunt momente pe care nu le poate uita nimeni”. A fost ales în rândul delegaţilor cercului electoral Ocna-Şugatag alături de: preotul Iuliu Ardelean din Văleni, de giuleştenii dr. Ilie Lazăr şi George Moiş şi de călineşteanul George Nemiş, toţi fii de seamă ai Bisericii Române Unite. Drumul de acasă la Alba-Iulia este descris ca fiind unul plin de peripeţii. Ajunşi la Baia Mare, vor porni cu trenul spre Cluj şi aveau să fie primiţi cu multă căldură de românii adunaţi în gări. Avea să-şi amintească părintele Emil Fucec cu puţin înainte de moartea sa: „Oamenii îşi făceau cruce văzându-ne, cu sarici miţoase, cu plete şi cu bărbi, înalţi ca brazii, toţi unul şi unul. Câte unul mai curajos ne întreba sfios: - De unde sunteţi, măi, uriaşilor? - Din Maramurăş, din Maramurăş!”. A doua etapă a drumului a fost mai grea: „eram atât de aproape de Alba Iulia! – îşi aminteşte părintele Emil - Şi totuşi unuia din cei care mergeau cu sufletul curat să primească împărtăşania unirii nu i-a fost dat să-şi vadă visul cu ochii. Gloanţele pornite dintr-o mitralieră l-au omorât pe loc pe bărbatul despre care aveam să aflăm că îl chema Ion Arion. Într-un fel, am avut noroc. Dacă gloanţele îl ajungeau pe mecanic ne duceam în văzduh cu toţii”. În ziua Unirii „într-o vreme de ploaie amestecată cu zăpadă, am plecat la adunare. Noi, cei de pe Mara şi de pe Cosău ne-am pus lângă tribuna de unde a vorbit episcopul Iuliu Hossu, care a povestit tot ce s-a petrecut în adunarea deputaţilor. Avea să concluzioneze părintele Fucec că „Vestea unirii ne-a depăşit în iuţeală şi cei de acasă ne-au întrebat mulţi ani la rând cum a fost drumul spre Alba Iulia şi cum au fost cele petrecute acolo. […] Azi, până şi mie care am 91 de ani, acele vremuri îmi par un vis din cartea de poveşti a istoriei”.

Activează ca preot în mai multe parohii: la Rozavlea 1919-1931; la Satu Nou de Jos 1931-1935, când a ocupat şi funcţia de Asesor supleant al forului de primă instanţă a Protopopiatului greco-catolic de Baia Mare; la Petrova 1935-1950; la Botiza între 1951-1963 fiind transferat aici de către mitropolitul ortodox Nicolae Colan. După instaurarea comunismului, pr. Emil Fucec iniţial refuză să-şi trădeze credinţa însă, sub teroare, semnează trecerea în 1950 ca mai apoi să o retracteze. Este arestat prin decizia 10051/1952 a Securităţii Cluj şi „internat” pentru 24 de luni, din 16.08.1952. Condamnarea definitivă pare că a fost dată (ca o culme a ironiei) în ajunul Crăciunului anului 1952. Este anchetat la Baia Mare, Cluj şi Bucureşti. Trece prin mai multe penitenciare, la Sighet, îl găsim în vara anului 1952 fiind înregistrat în dosarul personal nr. 12. Este însă eliberat pe 9.09.1953 prin ordinul 42870/53 şi ridicat de Securitatea din Baia Mare. Din documentele pe care le deţinem se pare că eliberarea s-a făcut din Penitenciarul Văcăreşti. Securitatea căuta în anchetele sale să afle de legăturile sale cu preoţii rezistenţi şi cu membri PNŢ-ului. A mai fost acuzat între altele că e „mic burghez” şi că deşi la data arestării nu avea avere, ar fi deţinut în trecut un hectar de pământ şi era „preot ortodox pensionar”. A fost eliberat mai repede din penitenciar şi încadrat în Biserica Ortodoxă, slujind la Botiza până în 1963. După pensionare intră în legătură cu preoţii greco-catolici din rezistenţă din zona Sighetului. Se stinge din viaţă la Sighet în 1980 după ce a fost „recompensat” de statul român cu temniţă pentru curajul din 1918. Pentru părintele Emil Fucec jun. „Unirea ni se pare firească pentru că noi românii am purtat-o mereu în nădejdea sufletului, împlinirea ei […]este hotarul pentru a cărui apărare nici o jertfă nu a fost şi nu va fi vreodată zadarnică”.

pr. Ioan TÎMBUŞ

Centrul Universitar Nord Baia Mare

(Articol apărut în ziarul Graiul Maramureșului, Miercuri 7 februarie 2018, p.5 și Sâmbătă 10 februarie, p.5)

000

Lasă un comentariu

Asiguraţi-vă că introduceţi informaţiile necesare unde este indicat (*). Codul HTML nu este permis.