Sâmbătă, 01 Octombrie 2022

Scrisoarea pastorală a Preasfinţitului

părinte Vasile,

Episcop greco-catolic de Maramureş

La mărita Sărbătoare a Învierii Domnului nostru

Isus Hristos

 

Vasile,

prin harul şi mila Bunului Dumnezeu, episcop greco-catolic de Maramureş,
Onoratului cler împreună slujitor, cuvioşilor călugări, călugăriţe şi persoane consacrate, iubiţilor credincioşi greco-catolici şi tuturor creştinilor iubitori de Dumnezeu,
Har, pace şi îndurare de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Isus Hristos Cel Înviat din morţi!

Mărita Sărbătoare a Învierii Domnului, ne invită an de an, la bucurie şi speranţă, pentru a celebra victoria lui Isus asupra morţii şi începutul vieţii celei veşnice. Astăzi cântăm cu toţii cântarea de biruinţă: „Hristos a Înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte, viaţă dăruindu-le„, participând astfel la bucuria Bisericii şi la frumuseţea acestui praznic luminat.

Câtă lumină se vede azi pe chipul creştinilor, care după ce au parcurs perioada Postului şi Săptămâna Mare, însoţindu-l pe Isus în suferinţa şi patima Sa, pot participa cu sufletul curat şi reînnoit de har la victoria vieţii asupra morţii, ca o arvună a victoriei lor asupra răului şi păcatului prezente în lume.

Textele Scripturii vin în întâmpinarea noastră ca nişte mesageri fideli şi ne comunică cum Isus a fost pus în mormânt ca un muritor de rând şi cum femeile mironosiţe l-au însoţit cu prezenţa lor tăcută până în ultima clipă a vieţii Lui. Apoi, „după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov şi Salomea au cumpărat miresme, ca să vină să-l ungă. Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii, pe când răsărea soarele, au venit la mormânt”(Mc.16,1-29).

Credincioşii creştini, care au fost atinşi de har în mod deosebit, în diferite momente ale vieţii lor, fie că au fost ajutaţi de Dumnezeu sau vindecaţi, feriţi de grave primejdii sau pur şi simplu si-au schimbat viaţa în urma unei conştientizări majore a rolului şi scopului vieţii lor, au devenit practicanţi mai activi, frecventând Biserica constant, cu dorinţa ascunsă a inimii de a-l cunoaşte mai bine pe Dumnezeu. Cultura religioasă moştenită din familie şi cultivată de oficiile şi cateheza Bisericii, este limbajul specific al creştinilor care nu privesc şi nu trăiesc realităţile istorice, sociale, economice şi politice cu indiferenţă şi nici din perspectiva ochiului secular care nu vede conexiunea dintre evenimente, stări şi persoane. Învierea lui Isus este asemenea lavei unui vulcan care a erupt într-un timp istoric determinat şi care este mereu prezentă în adâncul cursului istoriei şi în profunzimea sufletului fiecărui om.

Femeile mironosiţe nu s-au oprit din drumul lor spre Isus, din căutarea lor şi deşi au văzut piatra pusă deasupra mormântului, împiedicându-le să intre, nu au renunţat la dorinţa de a-şi îndeplini datoria, păşind doar înainte mânate de dragostea din suflet şi de incertitudinea realităţii constatate. „Ziceau între ele: cine ne va prăvăli nouă piatră de la uşa mormântului?”(Mc.16,3). O întrebare pe care adesea ne-o punem cu toţii, atunci când pietrele grele ale dificultăţilor şi necazurilor apasă sufletul, fără a şti cum va fi posibil să se depăşească anumite momente, stări şi situaţii, care par fără ieşire. Este suficient să rememorăm anumite momente personale, sau să constatăm situaţia socială şi economică actuală, de altfel, nu foarte încurajatoare.

Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată”(Mc.16,4).

Ridicarea privirii de la realitatea personală şi de la situaţia concretă, înspre Cel în care credem şi spre care ne îndreptăm, poate să aducă noutatea aşteptată şi soluţia dorită. Ridicarea privirii presupune înmugurirea speranţei, care este o sămânţă mică în sufletul omului, dar devenită copac mare dacă creşte împreună cu credinţa şi cu dragostea.

Intrând în mormânt – femeile mironosiţe – au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb şi s-au spăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Isus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo îl veţi vedea după cum v-a spus” (Mc.16,5-7).

Mormântul gol, din loc al înfrângerii şi al morţii, devine izvor de viaţă şi de biruinţă. Precum de multe ori falimentul aspiraţiilor noastre nu este doar o înfrângere, ci şi posibilitatea unui nou început şi al unui alt parcurs, tot aşa şi viaţa noastră împreună cu Hristos este o încercare şi o purificare spre o mai mare împlinire şi răsplătire. Precum îngerul odinioară, Biserica vesteşte astăzi, iar lumea se bucură. Ne întrebăm şi noi, împreună cu Ioan Gură de Aur în cuvântul său de învăţătură ocazionat de acest mare praznic: „unde îţi este moarte boldul? Unde-ţi este iadule biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit. (…) Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă; că Isus înviind din morţi, s-a făcut începătură a celor adormiţi„.

 

Iubiţi credincioşi,

Anul bisericesc în curs, Eparhia noastră l-a dedicat cunoaşterii, aprofundării şi reflecţiei asupra Bisericii. Această temă cuprinzătoare şi vastă ne ajută pe fiecare dintre noi şi pe toţi fiii Bisericii noastre să se oglindească pe ei înşişi, personal şi comunitar, în lumina lui Hristos cel Înviat, piatra de temelie şi fundamentul întregului edificiu al comunităţii creştine. Îndreptarea atenţiei asupra Bisericii ca şi comunitate a credincioşilor, ca şi popor al lui Dumnezeu, ne permite să ne recunoaştem mai uşor ca parte a Bisericii Catolice şi în acelaşi timp să înţelegem mai bine misiunea specifică a Bisericii Române Unite şi în ea a noastră ca fii a ei.

Cartea Faptele Apostolilor pe care Biserica o citeşte în oficiile ei liturgice în această perioadă cuprinsă între sărbătorile Învierii Domnului şi Înălţare, descrie succint şi progresiv cum Biserica s-a născut din Învierea Domnului şi cum a fost plămădită în timp de Spiritul Sfânt, fiind ea însăşi continuatoarea şi manifestarea istorică a lui Hristos Dumnezeu. El, după Înviere, s-a arătat apostolilor şi i-a trimis la predicare în toată lumea, rămânând cu ei şi însoţindu-i pe ei şi pe urmaşii lor în această misiune. „Datu-mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Spirit, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” (Mt.28,18-20)

Nucleul Bisericii este constituit din apostoli, martorii Învierii, din rudeniile lui Isus împreună cu Maica Sa Preasfântă şi din femeile mironosiţe, slujitoare credincioase şi iubitoare de Dumnezeu, care s-au învrednicit de vederea lui Isus Înviat şi au putut astfel să-l vestească şi altora. Pe acest nucleu, redus numeric, dar puternic însufleţit de Spiritul Sfânt, s-a edificat în timp întregul edificiu al Bisericii lui Hristos. Astăzi, comunităţile noastre, sunt reduse numeric, ca urmare a încercării istorice şi a luptei pe care au trebuit să o ducă împotriva regimului comunist ateu, dar nu mai puţin viguroase ca urmare a experienţei purificării şi a conştiinţei faptului că Domnul Însuşi le-a însoţit prin harul său în fidelitatea pe care au manifestat-o faţă de unitatea Trupului lui Hristos. Biserica fiind una în natura şi misiunea ei, precum „este un Domn, o credinţă, un botez, un Dumnezeu şi Tatăl a tuturor, care este peste toate şi prin toate şi întru toţi” (Efeseni 4,5-6), nu poate decât să se manifeste ca atare în lume şi să dea mărturie despre această unitate prin comuniune. În afara acestui concept şi stare de viaţă, nu putem vorbi de o autentică mărturie a vizibilităţii unităţii Bisericii, aşa cum nu putem constata unitatea familiei fără comuniunea soţilor şi fără grija faţă de copii.

Sfântul evanghelist Luca în descrierea comunităţii creştine primare face referinţă la modul de manifestare, practica şi simţămintele primilor creştini, care „stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni„(Fapte 2,42). Pentru creştinii de azi, stăruinţa în învăţătura apostolilor trebuie să se manifeste în disponibilitatea de a primi, cunoaşte, accepta şi adera la învăţătura Bisericii. Împărtăşirea frăţească, presupune comuniunea şi grija faţă de ceilalţi membrii ai comunităţii pentru a putea primi sfânta Euharistie şi pentru a manifesta în acelaşi timp efectele ei. Individualismul şi indiferentismul sunt excluse astfel, dintru început, ca şi cale şi posibilitate de a fi în Biserică. Doar o apartenenţă formală la Biserică, fără conţinut, fără vizibilitate şi fără gesturi concrete, nu este suficientă pentru o autentică trăire creştină şi pentru o deplină mărturisire a lui Hristos cel Înviat.

 

Iubiţi credincioşi,

Toate s-au umplut de lumină şi de bucurie în această Sărbătoare a Sărbătorilor. Aşa ne îndeamnă preotul prin stihul din slujba Învierii: „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea„.

Suntem în centrul anului liturgic, în ziua în care Domnul reînnoieşte promisiunea Sa de fidelitate şi ne asigură de prezenţa Lui tainică. Ne bucurăm să fim azi împreună, aşa cum ne bucurăm de prezenţa dumneavoastră la rugăciunea Bisericii în fiecare duminică şi sărbătoare de peste an. Acolo unde se celebrează Sfânta Liturghie, acolo Biserica este prezentă şi se zideşte. „Ori de câte ori se celebrează pe altar jertfa crucii, în care Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit” (1Cor.5,7), se împlineşte lucrarea răscumpărării noastre. Totodată, prin taina pâinii euharistice, este reprezentată şi realizată unitatea credincioşilor, care formează un singur trup în Hristos[i]. Această unitate mistică deja existentă între toate comunităţile noastre, sperăm şi ne dorim să fie făcută tot mai vizibilă prin colaborare, întrajutorare şi comunicare a tuturor aspectelor care privesc buna desfăşurare a vieţii bisericeşti. Nu suntem niciodată singuri, abandonaţi, sau uitaţi, chiar dacă realităţile şi condiţiile în care unele comunităţi trăiesc, nu sunt cele mai bune. Celebrându-se însă sfânta Liturghie şi participând cu credinţă, primind sfânta Împărtăşanie, credinciosul se uneşte cu însuşi Isus cel Înviat şi prin el cu toţi credincioşii din întreaga Biserică. Iată ce spune sfântul Ioan Gură de Aur referindu-se la această sfântă Taină: „Ce este aşadar, această pâine? Este trupul lui Hristos. Ce devin aceia care îl primesc? Trupul lui Hristos: nu mai multe trupuri, ci un singur trup. Într-adevăr, după cum pâinea este una singură, deşi este făcută din multe boabe de grâu care, deşi nu sunt vizibile, se găsesc în ea, astfel încât diferenţa lor dispare din cauza unirii lor desăvârşite, la fel suntem noi uniţi unii cu alţii şi suntem uniţi toţi împreună cu Hristos„[ii]. Putem spune aşadar, nu doar că fiecare dintre noi îl primeşte pe Hristos, ci că şi Hristos îl primeşte pe fiecare dintre noi.

Cu aceste gânduri şi poveţe, îmi îndrept cugetul spre fiecare dintre dumneavoastră, acolo unde sunteţi împreună cu cei dragi şi în locul unde mărturisiţi credinţa în Învierea lui Hristos şi unitatea Bisericii sale. Avem un gând aparte în rugăciune pentru toţi cei în vârstă, bolnavi sau în diferite dificultăţi, pentru cei care nu sunt astăzi cu noi la această sfântă şi dumnezeiască Liturghie, din diferite motive şi mai ales pentru aceia care nu se lasă atinşi de lumina lui Hristos.

Tuturor vă doresc să aveţi parte de mult har şi lumină sufletească, de bucurie sfântă în Domnul prin comuniunea în credinţă, precum şi de o Sărbătoare frumoasă, aşa cum o surprinde poetul în versurile sale:

Biserica pe deal mai sus,
E plină astăzi de lumină,
Că’ntreaga lume este plină
De-acelaşi gând, din cer adus:
În fapta noastră ne e soarta
Şi viaţa este tot, nu moartea.[iii]

Al vostru doritor de tot binele,

 Vasile
Episcop de Maramureş

Dată în Baia Mare, din reşedinţa noastră episcopală, la marea Sărbătoare a Învierii Domnului, în Anul Domnului 2012, în cel dintâi an în scaunul arhieresc al Eparhiei de Maramureş.


[i] Conciliul Vatican II, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 3.

[ii] Omilii la Scrisoarea către Corinteni, 24,2 în Ecclesia de Eucharistia, pag. 32

[iii] G. Coşbuc, din poezia La Paşti, din volumul Fire de tort.